Dacă înțelegem că ne înțelegem cu Dumnezeu prin rugăciune, înseamnă că rugăciunea în sine este o limbă pe care toți oamenii care cred în Dumnezeu știu să o vorbească. Că, în lumea aceasta, de fapt, ceea ce numim limba în care dialogăm și prin care ne identificăm ca neamuri ori ca expresii ale unor culturi sau civilizații, nu este, de fapt, decât un mod de a dialoga prin semne și simboluri fonetice generate de imagini, de senzații și sentimente umane, cauzate de articulările ființei umane formelor timpului și spațiului. În această viziune rugăciunea rămâne superioară oricărei tip de comunicare prin faptul că este singura care pune în relație de comuniune pe om prin creație cu Creatorul lui.
Însă, dacă ținem cont de faptul că atunci când îmi strig pisica cu numele pe care l-am ales pentru a mă adresa ei nu este aceeași apelare ca atunci când îmi strig soția ori pe copiii mei, chestiunea pune sub semnul întrebării limbajul pe care îl folosesc și limba pe care o vorbesc. Deoarece membrii familiei mele, ca și pisica, când îi strig, înțeleg faptul că mă adresez lor chiar și atunci când nu le rostesc numele pe care îl poartă, ci doar pentru că sunetul vocii cu care mă adresez lor este cel cu care s-au obișnuit să îi strig. De aceea, pisica, asemenea lor, răspunde chemării mele și devine instinctiv atentă, asemenea lor, la chemarea mea.
Acest aspect pune în lumină faptul că limbajul, în esență, nu este alcătuit din cuvinte înrădăcinate în concepte, simboluri și semne creatoare de sens. De aceea, ca formă lexemul cuvintelor nu apare ca fiind suficient pentru ca ele să fie considerate cuvinte. Pentru că în fundamentele comunicării cuvintele nu sunt numai expresii rigide ale limbajului, dar și pentru că limbajul este în sine un univers fluid prin care omul relaționează cu ceea ce îl înconjură chiar și atunci când nu folosește cuvinte. Ca un pește în apă, ca o pasăre în aer ori ca stelele în cerul nopții. Există, prin urmare, la un nivel uman global un clivaj indiscutabil între limbile lumii în care comunicăm. O multitudine de specii lingvistice a modurilor în care ne exprimăm care se manifestă ca diversitate în interiorul aceleiași naturi umane în care și prin care existăm.
Prin urmare, în realitate, limba pe care o vorbim este o expresie a unui context cultural, social sau istoric specific fiecărui mod uman de a fi care, în esență, rămâne temeiul întregii naturi umane. Tot astfel cum, indiferent de timpul și spațiul în care se află, de civilizația și cultura în care trăiește, atât timp cât există, omul se găsește într-un continuu dialog cu Creatorul său prin rugăciune. De aceea, în universalitatea rugăciunii se găsește rădăcina tuturor limbilor din lumea în care trăim împreună și, în același timp, individual.
Poem al intonației, al sentimentului, al intimității, al bucuriei, al durerii și al prețuirii, fiecare cuvânt ce contribuie la alcătuirea limbilor pe care le vorbim, nu este doar idee, concept sau dimensiune a unor trăiri sau experiențe umane, ci sinteză a rugăciunii prin care omul rămâne în dialog cu divinul. În acel in illo tempore în care vorbirea făcea parte din același fel ubicuu al lui a fi.
Ca atare, dacă ținem cont de faptul L. Wittgenstein considera că limbajul este sinteză ultimă a gândirii umane, în acest orizont, de fapt, descoperim că este vorba despre o necesară regândire a faptului că, dacă am realiza un dicționar al tuturor cuvintelor care alcătuiesc toate limbile lumii, sinteza acestuia ar trebui să fie expresia dialogului dintre om și Creator. O sinteză a rugăciunii. Altfel spus, fiecare cuvânt din fiecare limbă vorbită în lume ar trebui înțeles prin definiție ca generator de rugăciune. Pentru că, dacă omul ar înceta să se roage, adică de s-ar lipsi de dialogul dintre el și Creator, s-ar înstrăina de sine în propria limbă ca într-un ținut îndepărtat, ca în robie. Ar deveni un cuvânt care s-a pierdut pentru că și-a pierdut locul pe care îl are în rugăciune.
Prin urmare, pentru om, datorită faptului că Creatorul său a pus în el rugăciunea spre a face din el un mediu de rugăciune și de dialog cu scopul de a fi o ființă care comunică, comunicatoare, comună, comunională, atunci putem înțelege cum orice fel de limbaj, în sine, trebuie să constituie expresia rugăciunii pentru a deține universalitatea comunicării lingvistice. Acest aspect este revelat de simplul fapt că, pentru a descrie un om care se roagă nu este nevoie de inventarea nici unui alt cuvânt care să fie rostit de către cel care privește cum cineva se roagă spre a arăta că înțelege că acel om se roagă. La fel și în dialogul cu Dumnezeu în care, în esența sa, fiecare sunet al rugăciunii este o tăcere care se poartă, se manifestă pe sine pentru că este invocată ca expresie, ca simțire a unui limbaj al experienței care există dinainte de fi prinsă în rostirea și tonalitatea cuvintelor.
Așadar, în acest fel înțeleg de ce pisica mea, când o strig pe nume, întoarce capul spre mine nu pentru că pentru ea apelativul meu este un nume cu care se identifică sau pe care eu îl atribuii ei în mintea mea, ci pentru că, prin sunetul specific pe care i-l adresez, o rog să îmi acorde atenție.
Limbajul este alcătuit din sunete care invocă stări, senzații, experiențe și, la nivel uman, sentimente. Dar sunetele devin limbaj doar atunci când învățăm să le reproducem în funcție de cum reacționează și cum răspund realitățile din jurul nostru felului în care ne adresăm lor. Funcția de comunicare o dobândește limbajul nostru abia atunci când așteptăm să reacționeze nu numai prin reacții și semne comportamentale, ci prin dialog. Abia odată cu apariția dialogului putem vorbi despre limbaj alcătuit din cuvinte, din numiri, din reflecții. Cu toate acestea, dacă nu recunoaștem prezența și rolul monologului nu putem vorbi despre dialog. Căci monologul este alcătuit tot din cuvinte. Deși din alt fel de cuvinte. De cuvinte nerostite, de cuvinte exprimate ca simțuri, ca trăiri, ca idealuri pe care le poți rosti în orice ordine și în orice formă îți dorești pentru că, în adâncul inimii tale, știi că, atunci când sunt definite ca rugăciune, Dumnezeu le înțelege. Sunetele de acest fel sunt cuvinte lipsite de structura limbajului contextual, cultural, social. Sunt cuvinte transcendente a căror putere oferă inimii omului capacitatea de a se înălța prin ele pe sine dincolo de forma și dimensiunile lumii. Este ceea ce aparține numai omului în general și, în mod special, doar anumitor oameni. Un limbaj mistic pe care doar cei aleși îl pot vorbi și interpreta apoi pe înțelesul profanilor.
Cu toate acestea, atunci când strig pisica mea, care nu vorbește nici una dintre limbile omenești, ea știe că eu și numai eu o chem. Există, așadar, un limbaj comun al întregii naturi create în care se înțeleg toate făpturile.
O întrebare care mă apasă, pentru că momentan pare că nu am nici un răspuns, este când și cum se roagă pisica mea? Ori poate că ar trebui să redefinim rugăciunea? Ori poate că limbajul și cuvintele nu sunt moduri și mijloace de comunicare, ci căi mult mai profunde de relaționare între făpturile din lumea noastră? În acest sens, limbajul ar trebui să fie gândit ca spațiu viu în care trăim și prin intermediul căruia descoperim că suntem făcuți dă devenim mai mult decât oameni! Limbajul ca mediu universal care comportă în sine dimensiunile revelatoare ale Absolutului!