În contextul discuției despre raportul dintre rațiune și credință, se vorbește – în „Filosofia într-o lume pragmatică Impresii, experiențe, reflecții. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir” (Ed. Cartex, București, 2024) – și despre raționaliști, iraționaliști, antiraționaliști. Urmărind dialogul, se pare că prof. Mircea Flonta nu acceptă categoria de suprarațional, ceea ce înseamnă că descalifică din start teologia ca formă de cunoaștere, pe motiv că „Primatul credinței în raport cu rațiunea [în opera Fericitului Augustin, n.n.] este afirmat într-un mod cât se poate de clar” (pp. 42-43). E firesc să fie așa, pentru că premisele teologiei se bazează pe revelație și deseori intervenția supranaturală a fost constatată fără echivoc în stabilirea adevărului de credință, iar în acest sens mă refer, de exemplu, la Sinodul I Ecumenic și la Sinodul IV Ecumenic, fără a intra acum în detalii. Dl. Flonta continuă: „Aceasta este marea dilemă a teologiei. Ea își propune să se sprijine pe resursele rațiunii, dar nu poate fi consecventă datorită faptului că fundamentele sunt însușite și acceptate prin credință, iar rațiunea este un instrument pentru a susține lucruri care sunt crezute”. În ce constă lipsa de consecvență? Există grade de apropiere între rațiune și credință, fără să se confunde. Omul de știință pornește pe drumul cunoașterii, având credința generală (bazată pe observații limitate) că există ordine în univers, există legi ce pot fi cunoscute. Ambele demersuri pot începe similar, cu o astfel de revelare (chiar dacă revelarea nu se limitează la spectrul datelor din natură), numai că interesul teologului nu constă în adâncirea cunoașterii creației, ci a cunoașterii Creatorului, pe cât este posibil. Indiferent ce descoperire (naturală/rațională ori supranaturală) stă la baza credinței, acest lucru arată că nu are sens să vorbim despre „credință oarbă” – vom reveni la acest subiect.

De asemenea, în laboratorul filosofiei se întrepătrund cel mai mult credința, rațiunea, observația, experiența, drept dovadă cele mai multe afirmații din cartea despre care vorbim și din orice carte de filosofie. Însăși ideea fundamentală a Iluminismului este tot o credință; ea nu se impune rațiunii ca o evidență, ci este un punct de plecare între altele posibile, concurente; și, desigur, nu este o idee științifică.

Grav este când omul de știință se comportă ca un propagandist, iar numeroși cercetători critică în acest sens evoluționismul (adus în discuție și în cartea de convorbiri), devenit o ideologie pe care anumite cercuri încearcă să o impună – în pofida datelor ce o contrazic – prin școli și universități, în mentalul colectiv. De pildă, un abuz semnalat de multe ori este interzicerea accesului la diverse posturi, a candidaților care nu acceptă evoluționismul, deși atitudinea lor se bazează pe temeiuri științifice. Niciun creaționist nu neagă adaptarea la mediu, însă aceasta nu este evoluție (p. 77); tot astfel, apariția de noi rase în interiorul speciei nu este evoluție, ci involuție, pentru că scade potențialul de variație genetică. Nici măcar o singură fosilă tranzițională, care să dovedească legătura între specii diferite, nu a fost găsită, deși rezerva fosiliferă s-a mărit considerabil în ultimele două sute de ani. Acest lucru este recunoscut și de evoluționiști de top, precum Dr. David Raup, Stephen Jay Gould, Dr. Eugenie Scott. Imaginile „doveditoare” ale procesului de evoluție, care umplu multe cărți de biologie, sunt de fapt schițe imaginate ale unor presupuse viețuitoare ce ar intermedia trecerea de la o specie la alta. Cei interesați de aceste subiecte (evoluționism, gradualism, adaptare la mediu, problema fosilelor tranziționale, potențialul de variație genetică etc.) pot găsi ușor informațiile necesare, la un click distanță, cum se spune; aici fac trimitere doar la articolul lui Don Batten, "40 failed predictions of Evolution" și la cărțile biochimistului american Duane T. Gish: Evolution? The Fossils Say No! (Master Books, 1979) și Evolution: The Fossils Still Say No! (Institute for Creation Research, 1985).

Referitor la faptul că Dumnezeu este inaccesibil cunoașterii (p. 75): desigur, în esența Sa, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de vreun om (cu excepția Omului-Dumnezeu Hristos), însă poate fi cunoscut în lucrarea Sa. Cât despre presupusa imposibilitate a creării materiei de către Divinitatea perfectă, imaterială, adică vechea problemă a trecerii de la Unu la multiplu, în paradigma căreia a rămas gândirea scolastică, Răsăritul ortodox îi răspunde prin tema energiilor necreate. Sfântul Grigorie Palama face distincția între Ființa (incognoscibilă și inaccesibilă) lui Dumnezeu și energiile Sale necreate, cognoscibile și accesibile persoanelor care au o relație vie cu El. Cele două însușiri nu sunt contradictorii, nu se exclud, după cum nu este imposibil să acceptăm că nu știm cine este o persoană în intimitatea sa spirituală, însă o putem cunoaște după comportamentul și cuvintele sale. Cu limitele de rigoare ale acestei analogii, înțelegem că distincția dintre Ființa dumnezeiască și energia (lucrarea) Sa nu reprezintă doar o chestiune de tip conceptual. Da, Dumnezeu este o taină de nepătruns în esență, însă, fiind personal și intrând în relație cu noi (dacă acceptăm comuniunea), ne este accesibil prin opera creatoare, căreia îi observăm legitățile, tiparele, ne este accesibil prin activitatea mântuitoare și proniatoare. Apoi, fiecare poate avea experiența întâlnirii cu Dumnezeu, dacă, printre atâtea griji mai mult sau mai puțin egoiste, Îi lasă loc în sufletul său. De aici poate porni o discuție despre condițiile sfințeniei, ale îndumnezeirii, însă nu despre aceasta este vorba în prezentul text.

Întrebarea filosofică cea mai veche și mai importantă – pe care și copiii o adresează adulților – este „De ce există ceva, mai degrabă decât nimic?”. La această întrebare, răspunsul cel mai acceptabil, mai compatibil cu știința, este acela oferit de creștinism, conform căruia universul a fost creat din nimic din punct de vedere fizic. Dar nu nimicul l-a creat, ci o forță supranaturală necondiționată de spațiu și de timp, și care poate interveni direct, în mod special, dacă este necesar. Atunci vorbim despre miracol, ce nu este o încălcare a legilor naturii (cum afirma David Hume, negând din acest motiv existența, în principiu, a oricărui miracol), ci o intervenție deosebită, o suspendare temporară a legilor create de El.

Un simplu cuvânt, din câteva litere (în conferințele sale, John Lennox alege „exit”, fiind la vedere peste tot) trimite la existența unei minți. Cu atât mai mult existența legilor matematice, a unui model de o mare complexitate, trimite la o inteligență supremă. Materia „neprogramată” este, într-o anumită măsură, comparabilă cu hard-ul unui computer fără soft. Dacă vederea unui simplu cuvânt ne obligă să postulăm o minte, observarea codului genetic uman – cel mai mare „cuvânt”, format din peste trei miliarde de perechi de baze (nucleotide), într-o anumită ordine – ne va face să spunem că este vorba de „șansă” în natură? Complexitatea incredibilă a ADN-ului ne obligă să admitem existența unei Inteligențe. Pentru ilustrare, mă voi referi la un singur aspect: plierea proteinelor. La instrucțiunile copiate din ADN, ribozomul produce un lanț de aminoacizi, format din 200-300 de verigi. Acest lanț își poate modifica forma asemenea unui lanț real, iar din punct de vedere chimic orice verigă poate fi legată de oricare alta. Cu toate acestea, în loc să apară legături întâmplătoare (posibile în urma apropierii dintre verigi), veriga 124 se leagă de veriga 200, proces ce se repetă de zeci sau sute de ori, până când se realizează o formă tridimensională foarte complexă, numită „forma nativă a proteinei”. Pentru a funcționa corect, proteinele (roboțeii celulei) trebuie să ajungă în această formă. În anul 1969, biologul molecular american Cyrus Levinthal a calculat că acest lanț de aminoacizi ar putea fi pliat în 10143 moduri diferite, deci un număr astronomic, cu 143 de zerouri. Erorile sunt rare, iar atunci proteina poate fi chiar toxică, nu doar nefuncțională; când se formează legături greșite, proteinele specializate numite chaperone detectează și desfac unele dintre ele. Dacă ar fi un proces orb, adică dacă proteina ar încerca toate variantele până s-ar nimeri cea corectă, ar fi nevoie de trilioane de trilioane de ani. Însă cele mai multe proteine sunt pliate în forma corectă în câteva secunde, iar unele chiar în câteva microsecunde. În lipsa unui program (inteligent design), ar fi imposibil acest proces. Plierea proteinelor este doar un exemplu din „infinitul mic”. Un perpetuu motiv de uimire pentru astrofizicieni (în mod special, nu exclusiv) este perfecțiunea modelului matematic al universului: dacă valorile uneia dintre constantele universului (precum gravitația) ar fi modificate chiar și cu o miime, viața așa cum o știm nu ar exista. Ne referim la "The Fine-Tuning Argument" („Argumentul reglajului precis” sau al „ajustării minuțioase”), ce are rădăcini în lucrarea chimistului și biologului american Lawrence Joseph Henderson, The Fitness of the Environment (1913).

Informațiile de acest fel sunt mult mai compatibile cu perspectiva teistă creștină – La început era Cuvântul (...) Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan, 1: 1,3) – comparativ cu orice altă perspectivă ateistă. Perspectivele naturaliste, oricât ar ocoli problema, revin la întrebarea „cum a apărut ceea ce este?” și, în lipsa acceptării Creatorului aflat dincolo de orice condiționare materială (în toate sensurile ei), va trebui să accepte teza absurdă că materia s-a creat singură din nimic. Atunci, mult mai ușor am putea accepta afirmația unui Münchhausen care ar susține că s-a ridicat din mlaștina ce îl înghițea, apucându-se cu mâna de păr. Prin urmare, pot coexista știința și teismul? În lumina datelor, răspunsul este afirmativ. În schimb, știința și ateismul nu se împacă. După cum spunea Sf. Luca al Crimeii (Știința și religia, Doxologia, 2018), el însuși un remarcabil medic și om de știință (recunoscut chiar și de comuniștii care l-au trimis în Siberia), cel care susține că nu poate exista conciliere între știință și religie, nu cunoaște bine nici pe una, nici pe cealaltă.

Într-o dezbatere dintre John Lennox și Richard Dawkins ("Richard Dawkins vs John Lennox. Has Science Burried God? Debate", Oxford Museum of Natural History, 2017), cel din urmă îi reproșează primului că nu are sens să vorbească depre „credință bazată pe evidențe”, pentru că o astfel de credință nu ar mai fi credință, ci evidență. Lennox răspunde că a crede nu înseamnă a avea o credință oarbă. De pildă, dacă ar fi avut o credință oarbă, apostolii nu și-ar fi manifestat îndoiala când au primit vestea învierii lui Hristos, însă ei s-au îndoit tocmai pentru că miza acestei vești este absolută. Au cerut dovezi clare (de nu voi vedea... și de nu voi pune degetul...), iar odată ce le-au primit, au fost dispuși să meargă până la capătul lumii, să propovăduiască aceeași credință și să moară pentru mărturisirea ei. Iar aceia care s-au convertit sincer la creștinism au fost cei mai preocupați de temeiurile ce stau la baza acestei credințe. Unii au întreprins o căutare istorico-teologică, alții au fost luminați de harul divin în calitate de oameni de știință preocupați de tainele creației în sectorul lor de cercetare, alții au trăit experiențe transformatoare, devenind „vase ale Duhului Sfânt”. Desigur, pentru unii dintre agnostici, viețile sfinților – chiar de s-ar desfășura sub privirea lor (așa cum s-a întâmplat uneori) – rămân ireale, iar în acest caz este valabilă remarca privitoare la simțurile duhovnicești amorțite: nu constituie cauză a superiorității. Pentru că persoanele nu sunt identice, variază receptarea diverselor moduri de revelare a Creatorului. Cândva am citit despre convertirea unui om de știință care cerceta complexitatea celulei, iar recent am ascultat mărturisirea unui cercetător (dr. Ming Wang) care a studiat ochiul uman. În continuarea răspunsului său, J. Lennox lasă de înțeles că orice fel de credință (încrederea fiind o formă a sa) este bazată pe evidențe. Dialogul cu interlocutorul său (R. Dawkins) continuă astfel: „J.L.: Richard, presupun că ai încredere în soția ta. R.D.: Desigur. J.L.: Ai vreo dovadă în acest sens? R.D.: O mulțime de dovezi! J.L.: Mmm...”.

Această parte a discuției, dincolo de încheierea ce a stârnit amuzamentul publicului, ne arată că încrederea/credința nu sunt oarbe, iar dacă cerem dovezi pentru a crede (sau a ne încrede) în ceva/cineva, în diverse contexte din viață, cu atât mai mult este de așteptat (este rațional) să căutăm evidențe când încercăm să dăm răspunsuri la cele mai mari întrebări ale vieții. Asta pentru că suntem conștienți de implicațiile totale asupra destinului personal și nu numai. Celor neîncrezători li s-a adresat psalmistul, invitându-i să aibă în mod personal, viu, experiența întâlnirii cu Divinitatea: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33).

Problema cu experiența (fundament al cunoașterii științifice, împreună cu observația și rațiunea) în discursul epistemologic este că aproape întotdeauna are în vedere un sens restrictiv, acela care se limitează la date încadrabile în sertare teoretice acceptate sau acceptabile pentru rațiunea de tip „faustic”. Însă spectrul experiențelor este mult mai larg decât vrea să vadă rațiunea științifică și chiar filosofică, mai ales în sensul filosofiei analitice. De pildă, experiență este și un eveniment din natură, și un proces chimico-fizic în laborator, și vindecarea miraculoasă de cancer (în pofida tuturor predicțiilor medicale), și schimbarea cursului Iordanului în fiecare an, la data când creștinii ortodocși prăznuiesc Botezul Mântuitorului, și observarea bisericii modeste a Sfintei Teodora din Peloponez, pe al cărei acoperiș subțire de piatră se află, de câteva secole, 17 copaci – mulți înălțându-se la peste 30 de metri și cântărind peste o tonă; rădăcinile lor nu se văd nici de sub acoperiș, nici din exteriorul, nici din interiorul bisericii; nimeni nu poate explica acest lucru, așa cum nu poate explica nici cum rezistă acel acoperiș vechi (sec. XII) la extraordinara forță statică și dinamică. Cine nu crede, o poate vizita – va avea acolo și alte mari surprize. Multe experiențe de acest fel au fost analizate de oameni de știință credincioși sau necredincioși, însă cu siguranță persoane bine specializate, instruite să judece realitatea după criteriile consacrate ale domeniului de cunoaștere. Atitudinea lor diferă: unii trec mai departe, încadrând faptele respective la categoria „anomalii”, alții probabil chiar neagă ceea ce observă și refuză să își bată capul cu așa ceva, alții se vor resemna, acceptând că nu totul poate fi cunoscut prin mijloacele științei și poate vor încerca o altă abordare a datelor analizate. Pe scurt, în fața miracolului (care nu e doar „neobișnuitul”), observatorul poate adopta în principiu atitudinea indiferenței (posibilă logic, însă puțin probabilă în realitate), a negării, sau a acceptării ideii că realitatea este mult mai vastă decât poate explica rațiunea. Doar ultima atitudine este întemeiată, coerentă cu experiența observată, indiferent că ea va duce sau nu la o călătorie spirituală pornind de la acceptarea realității supraraționale, deci a unei cunoașteri îmbogățite prin revelație.

Referitor la cunoașterea prin revelație, ea ne este mult mai la îndemână decât credem, fiind specifică relațiilor dintre persoane. Cunoaștem pe cineva nu doar din observarea comportamentului său, oricât de atent și „specializat” ar fi observatorul, ci și în măsura în care el ni se descoperă (revelează), făcându-ne martori ai vieții sale interioare, ce altfel ne-ar fi rămas total inaccesibilă. La un alt nivel, omul care acceptă existența cunoașterii supraraționale se poate apropia de Persoana (Dumnezeu-Fiul) care S-a revelat oamenilor și i-a îndemnat să îndrăznească în a-L cunoaște, prin cuvintele: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei, 7:7).