Am venit aici gol şi gol o să plec. La fel ca Alexandu Împărat, o să-mi deschid şi eu palmele să se vadă că n-am luat nimic. Am fost trimis pe Pământ nu să iau, ci să aduc!
Încă nu am aflat ce-i omul. O fiinţă fabuloasă, stăpân al planetei şi nu numai ori un nimic. Infirmitatea sa de fiinţă muritoare l-a determinat să se asocieze cu o existentă ori doar imaginară entitate superioară, atotputernică şi protectoare. Pe care a numit-o în diverse moduri.
Discuţia începe din momentul în care entitatea imaginară a fost numită Cratos. Adică Creatorul - Atotfăcătorul şi Atotputernicul. Cu puţin înainte să se întâmple asta undeva, în spaţiul nostru getic din peninsula Balcanică trăia un om simplu. Înţelept nu din cine ştie ce daruri, ci pentru că avea o nevastă foarte urâtă, numită Xantipa. Decât să se culce cu ea, bietul om prefera o ulcică cu vin şi cercetarea Cerului şi a tainelor lumeşti. Pe când le povestea semenilor observaţiile şi părerile sale , aceştia se minunau şi l-au numit Sofian. Apropiaţii îl strigau prescurtat, în stilul americănesc de mult, mult mai târziu, So. Şi aşa vecinii i-au zis So Înţeleptul sau Atotputernicul. Asemuindu-l cu zeul i-au zis So/Cratos, adică Sofian Atotputernicul. În istoria înţelepciunii a ajuns până la noi drept Socrate.
A constatat că unii şmecheri, de la o vreme, îl foloseau pe Cratos drept aliat ori prieten al lor spre a speria prostimea şi a o determina să facă ce i se cerea. Probabil era începutul apariţiei religiilor. Ajunşi mai marii vremii, aceşti farisei au încercat să şi-l alăture. Pentru că era ascultat, i s-a cerut să spună că adevărul era cel pe care îl proclamau ei. Ordinea de drept nu mai era valabilă, conta cea pe care vroiau să o instituie ei. Deoarece a refuzat, a fost arestat şi condamnat la moarte. În temniţă i s-a cerut să se dezică de legea veche şi să susţină ceea ce doreau profitorii. În loc să facă asta a băut cucută. Şi aşa se încheie episodul înţelepciunii cratice (kratosofie) pământene numită , peste timp, Socrate. Elogiu limbii române că permite asemenea minunăţii verbale!
Nu ştim dacă personajul a existat cu adevărat. Cum nu ştim nici dacă Hesiod, Herodot, Pitagora au fost oamani adevăraţi ori doar nişte concepe personificate. Oricum, istoria ne spune că el a fost profesorul lui Aristotel şi Platon. Primul s-a ocupat de lucruri concrete pământene, celălalt de lucruri cereşti cum a fost lumea ideilor.
Tot în acele vremuri, undeva pe o insulă, trăia un neştiut medic de ţară. Văzând cum atotputernicii locali ai vremii încearcă să asocieze atotputernicia lor cu Cratos s-a revoltat. Şi fiind medic a atenţionţat că excesul ar duce la kratocraţie, devenind malefic. Metoda lui de vindecare s-a chemat: “mai puţină craţie!”. De aceea, semenii l-au numit nu hiper, ci hipocrates. Tradus la zilele noastre ar însemna mai puţină atotputernicie. După ce ne-a dat acest avertisment, a plecat cu mâna goală, dar a lăsat umanităţii Hipocratic Corpus.
Cu tot tratamentul aplicat de el şi discipolii săi, lumea nu s-a vindecat de boala puteri. Şi atunci a apărut un alt înţelept numit Demostene – Om simplu din popor (demos). Spre a-şi salva compatrioţii de boala atotputerniciei a propus ca puterea unică – Cratos spre a nu mai fi nocivă să fie împărţită între semeni. Modelul de organizare socială oferit de el s-a chemat demos/craţie. Şi aşa s-a născut celebra noastră democraţie de astăzi – atotputernicia lui cratos împărţită la mai mulţi.
Cei care voiau să se substituie lui Cratos au supravieţuit prin urmaşii lor. Cum nu mai puteau să adune la un loc atotputernicia risipită la toţi au inventat tehnocraţia. O entitate neumană şi exterioară omului care să posede atotputernicia lui Cratos. Aşa a apărut inteligenţa artificială – un cratos cândva imaginar devenit realitate. Probabil ştia el Fukuyama ce ştia când vorbea de sfârşitul istoriei. Mai pe şleau spus al umanităţii. Îmi pare rău de Socrate că a băut cucută doar spre a ne avertiza că această cale pe care am mers e la fel de sinucigaşă ca şi gestul său eroic ori martiric.
Mai marii noştri au învăţat din toată povestea asta că cea mau profitabilă e autocraţia – înţeleasă drept folosire a tuturor pârghiilor puterii în interes absolut personal şi de gaşcă. Să nu uităm, exponentul ei – Împăratul într-o mână ţinea cartea sfântă şi în cealaltă sabia cu care îşi apăra ori extindea graniţele Imperiului. Cum niciunul nu are sânge albastru ori charismă spre a coagula mulţimile în jurul lor îşi compensează impotenţa, căţărându-se în jilţurile unor partide cu denumiri patriotarde care să-i ajute în manipularea şi controlul electoratului, falsificarea alegerilor, intentarea de procese opozanţilor etc. Aşa am ajuns să fim guvernaţi de formali lideri inculţi şi incompetenţi, mânaţi în luptă de propria lăcomie, care neputându-şi impune dictatura mimează populismul. Un amestec de tiranie macheată şi democraţie formală numită anocraţie. În limbaj popular s-ar traduce-n “De-aş mai duce-o înc-un an / Să adun ban peste ban /Să-mi fac fiul şamberlan!”.
Aşa cum se vede din starea actuală a Romaniei, pare a fi cea mai păguboasă. Sub o aură binevoitoare, oficialii noştri mimează grija faţă de popor prin emfatice declaraţii şi jurăminte de credinţă ori celebrele pomeni electorale, mai ales, din preajma alegerilor. Nu le pasă însă de soarta ţării, ci numai de buzunarele proprii. Spre a şi le face doldora, ciocoii noi vând aproape pe gratis averea naţională, înfruptându-se din mite şi peşcheşuri cât mai grase. Când li se clatină scaunul se întrec în căciuliri la porţi străine, însoţite de păguboase concesii politico-juridice şi danii material-financiare către protectori prin care ţara e scoasă, practic, la mezat. Unii sunt gata chiar să-şi proclame autonomii teritoriale prin care judeţe, ţinuturi sau regiuni devin paşalâcuri personale. E pe cale să nu mai rămână nimic din articolul consiuţional care proclamă Romania stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Această invenţie românească în ale guvernării tinde în a se impune drept egocraţie, cea mai cumplită formă de neorganizare statală. Aş îndrăzni să zic, mai gravă decât patocraţia (pathos – suferinţă, kratos – putere) ce desemnează starea în care nişte bolnavi mintal acaparează instrumentele puterii. În cazul lor mai există speranţa vindecării, egoismul e incurabil.Ea s-a înfrăţit cu birocraţia, născând monstruozitatea egobirocraţie. De teamă, jegmănitorii (jeg – man) noştri liderii stau ascunşi în birouri spre a nu mai auzi durerile şi vaietele poporului. Egocraţia e temeiul cratocraţiei, politică de dragul politicii (politicianism), un fel de putere incontrolabilă a puterii sau tiranie la pătrat. Politica se impune drept cea mai profitabilă afacere. O guvernare de forma: “conduc cum vrea muşchii mei!”. Pentru omul amărât ea înseamnă pauperizare la pătrat: “sărac în ţară sărăcită, n-am nimic că am nimic!”. Constituţia devine simplu afiş electoral, separaţia puterilor e o glumă, curtea constituţională - o făcătură ajunsă în conflict de interese cu poporul, parlamentul o adunătură unde fiecare îşi face propriul interes lege, justiţia e injustiţie , pretutindeni haos instituţional, iar de la vlădică la opincă scape cine poate. Şi pretutindeni domneşte “urâciunea fără suflet fără cuget” ce “deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască...”.
Jos egocraţia, trăiască naţia!