În cele ce urmează vom încerca să creionăm câteva linii principale din motivațiile și sensurile așa numitului „curent suveranist”, din prisma psihanalizei, fără a aduce, prin aceasta, acuze, critici, procese de intenție persoanelor care se simt atașate de acest tip de orientare politică, socială și, după cum vom vedea, cât se poate de personală. Psihanaliza desface înțelesuri, nu caută vinovați.

Dinamica de bază: conflictul „cel mic” versus „cel mare”

Putem observa că tot ceea ce se adună sub marca „suveranismului” poartă semnele unui conflict inreductibil, a unei părți „mici”, nedreptățite de o parte „mare”, fie prin deposederea de ceva, fie prin nerecunoașterea calităților încă existente – care nu au putut fi luate dar care, fără îndoială, sunt pândite de pericol în permanență.
Această dinamică seamănă cu o regresie colectivă: lumea este împărțită simplu, în bun și rău, prieteni și dușmani. În termenii lui Melanie Klein, este vorba de anxietatea persecutorie: frica permanentă că „cel mare” poate oricând să fure, să strice, să atace.

O dinamică tensionată, a invidiei, clivajului, urii, dintre un fost copil, care ar fi putut mai mult, dacă nu ar fi existat odinioară un adult rău, hrăpăreț, invidios pe potențialul copilului, pe care l-a deposedat de proaspetele sale achiziții sau l-a descurajat în permanență, fie și doar prin măreția sa ostentativă.

În trăirea de tip „suveranist” principalul scop nu este clădirea unui bine propriu, prin acumularea oricăror elemente folositoare (deci și cele ale celorlați, mai mari, mai valoroși), ci blocarea oricărei posibilități de a fi furați, nedreptățiți, atinși chiar de orice element străin, care vine cu alte valori, percepute ca periculoase prin însuși faptul că nu sunt „ale noastre”.

Ca și cum s-ar pretinde că poți fi adult întreg, fără a recunoaște că odată ai fost copil, că ai integrat o sumedenie de valori, idei, trăiri, imagini ale altora, care erau „mari și puternici”, când tu erai „mic și slab”. Ca și cum nu ai fi venit pe lume mic și slab, cu zero calități, într-o lume deja constituită și cu de toate, ci perfect și cu de toate, iar lumea ți le-a luat și apoi s-a împăunat în fața ta cu ele.

Fantasma perfecțiunii pierdute

Este fantasma cuiva convins (la nivel incoștient) că s-a născut perfect, dar că a fost deposedat în mod nedrept de asta. Fantasma de perfecțiune a sa nu a cedat, cum ar fi fost sănătos, prin șlefuirea acceptată din întâlnirea progresivă cu realitatea și cu ceilalți – ci s-a urcat pe un soclu ce pare accesibil, urcabil, dacă nu mai este nimeni viu, care ar putea să-l oprească a ajunge la ea.

Se simte rănit și aruncat la marginea lumii dintr-un narcisism primar paradisiac, ce pare posibil a fi oricând recuperat, dacă cel care i-a furat strălucirea e complet deposedat de ea.

Este o trăire a durerii, mangeriată prin furia împotriva oricărei valori „din afară”; orice laudă față de ceva perceput ca străin este resimțită ca un atac la propriul sine, la perfecțiunea care pare că oricând ar putea străluci ca la începuturi, dacă nu ar fi obturată de cel care și-a obținut doar prin jaf și tâlhărie aureola apreciată, în mod vezi-Doamne prostește, de atâta lume.

Mecanismele de apărare dominante

Dinamicile psihice dominante în această trăire de tip „suveranist” sunt: clivajul – separarea lumii în absolut bună („noi”) și absolut rea („ceilalți”), negarea – refuzul de a recunoaște că dezvoltarea proprie a fost mereu hrănită de valori exterioare, proiecția – atribuirea răului și vinovățiilor proprii către „străin”, idealizarea și devalorizarea – alternanța între supra-aprecierea propriei identități și anularea totală a valorilor celorlalți.

În acest fel, vulnerabilitatea și frica de fragmentare a sinelui sunt gestionate prin menținerea conflictului cu un „persecutor ideal”, vinovat pentru toate lipsurile proprii.

Vloggerița Roxana Brumari, Sequoia Park versus patriotismul arbologic

Pentru a da un contur mai clar acestor explicații de sorginte psihanalitică, iată un exemplu recent: o vloggeriță a vizitat impresionanții copaci sequoia din celebrul parc natural californian Sequoia Park, făcând remarca nevinovată și reală că este singurul loc din lume unde poți vedea așa ceva. Desigur, din context se înțelegea clar că se referă la măreția arbuștilor, la numărul și vechimea lor, la originea lor în acele locuri, și nu că prin lume nu ar putea putea fi găsite transplantate câteva exemplare.

Din cele câteva zeci de comentarii nu au lipsit și cele de tip „suveranist” care, cu ton de reproș patriotic, să nu îi spună că și în România există câteva exemplare de sequoia, plantați de niște oameni care au adus semințe din parcul californian.

Acesta este genul de raportare – nu este important ce are bun celălalt, ci doar ce ai tu, și dacă nu ai, din cauza lui nu ai, căci fie ți le-a furat, fie te-a subminat continuu și ai fi avut.
Este vorba despre o dinamică a binelui și răului ca-n povești, unde lucrurile nu pot fi amestecate, nuanțate, ci doar trăite separat și conflictual. Ori Făt-Frumos, ori Zmeu oribil, ori Cosânzeana, ori Baba Cloanța. Nu aveau valoare și romanii și dacii, ci numai dacii, care au fost furați de romani, cu toții scoși dintr-o mai largă înțelegere a contextelor istorice și, în general, a nuanțelor.

Scopul fundamental, inconștient, al dinamicii de acest tip este de a ține în frâu prin mecanismele inconștiente de apărare ale EU-lui sentimentele de vulnerabilitate, împiedicarea fragmentării sinelui prin pierderea dinamicii de conflict cu un persecutor ideal – vinovat pentru tot răul pe care îl trăiești, deci eliberator de vinovății personale – persecutor deopotrivă urât conștient și adorat inconștient.

Această dinamică nu este specific românească: se regăsește în multe contexte politice, din toate timpurile și spațiile. În toate cazurile, se activează aceeași fantasmă a perfecțiunii pierdute, aceeași încercare de a recupera paradisul prin negarea alterității, a dezvoltării secvențiale, a realității.

„Suveranismul” este de fapt durerea unui copil bătrân de 2000 de ani

În concluzie, „Suveranismul” exprimă, în profunzime, o durere narcisică gestionată prin furie și opoziție față de exterior. El oferă iluzia coeziunii prin găsirea unui vinovat unic pentru toate frustrările, eliberând astfel individul de propriile vinovății și neputințe. Însă, din perspectiva dezvoltării psihice mature, adevărata forță nu vine din negarea alterității, ci din capacitatea de a integra valori externe, fără a simți că îți pierzi propria identitate.

© Dan Cârlea, psihoterapeut psihanalitic