Nu ştiu ce s-o fi ales de celebra cutie a pandorei. Dar nebunia scăpată de acolo şi devenită sminteală, ca o stafie, bântuie întreaga planetă. Am devenit turma înnebunită ce aleargă bezmetic spre marele hău, nemaivrând să asculte nici măcar de baciul divin. S-au inventat tot felul de sfinţi (unii săvârşitori de crime împotriva umanităţii) şi religii, fiecare cu gurul ei. Mintea umană e violată cu tot felul de manipulări că aproape nu mai deosebim binele de rău. Poluarea ameninţă resursele vitale de apă şi oxigen, iar tehnologiile riscă să scape de sub orice control. Mânaţi de un sinucigaş orgoliu, suntem pe cale de a instaura un haos planetar generalizat. Posedat şi sedus de autoadoraţie, orice Neica Nimeni, imaginându-se, considerându-se ori dorind ca el să fie stăpânul, din nu ştiu care exotică staţiune, fudul nevoie mare, îşi proiectează, infatuos, pe scoarţa cerebrală a celorlalţi imperatoru-i chip (selfie-uri).
Tot anonimul tânjeşte şi încearcă să fie vedetă. Nimeni nu mai vrea să-l recunoască şi să dea Cezarului ce-i al cezarului. Dar poate chiar el e de vină dacă, la fel ca în Mioriţa noastră, umblă să-i ucidă pe ceilalţi oieri spre a le lua stânele (Canada, Groenlanda etc) nu doar ca să le mulgă oile. Nici aceştia, însă, nu se lasă; umblă cu pâre pe la înalte porţi, se ameninţă şi se pedepsesc reciproc unul pe altul cu molime, crize de tot felul ori războaie hibride. Nimănui nu-i mai pasă dacă iarba e mănoasă ori că păşunile devin nisipoase pustiuri mişcătoare. Înspăimântate oile fug, migrează cu milioanele care încotro parcă cuprinse de streche.
Stăpânul cui să mai fi, dacă nu mai există turma şi poate nici imaşul? Propriul stăpân îşi răspunde orgolios fiecare, instaurând anarhic celebrul imperativ al libertăţii absolute. O libertate a lui cine poate să mintă, fure ori jefuiască mai mult, nimicind la nevoie tot ce e în jur chiar pârjolindu-şi ograda. Cel slab nu mai contează, dă-l dracu’ de sclav, de nu mai poate ori nu mai are unde munci să devină donator de organe. Injustiţia a devenit minister al afacerilor interne! Guvernul, cocină în care fiecare minister e cloacă de profitori şi trădători fără arginţi. Ne uităm în fiecare zi istoria şi strămoşii, nu mai avem nici mamă nici tată, doar dorinţe şi nevoi inventate. Despre cele adevărate, absolut vitale şi imperative habar nu mai avem şi poate prima dintre ele e SMERENIA. O spun ca pe un îndemn la cumpătare şi măsură!
Poate că doar ea ne mai poate salva. Însă, smerenia nu e ceea ce cred cei mai mulţi; să te prosternezi, să cazi în genunchi, rugându-te la icoane de nu ştiu câte ori pe zi ori să săruţi picioarele Stăpâului divin, cerşind încă o clipă de trăire sau măcar un dram de curaj să mori demn. Smerenia înseamnă să îţi înţelegi datul devenirii tale şi cu înţelepciune să-l accepţi!
Prin întrupările anterioare ţi-ai construit propria fiinţă eonică nemuritoare, care exprimă cumulat nivelul tuturor evoluţilor personale anterioare. Această fiinţă configurează individualitatea nemuritoare – îţi spune cum arăţi spiritual şi pe ce treaptă a scării către Dumnezeu te afli. În funcţie de asta eşti trimis la o nouă întrupare cu acel dat al fiinţei tale - poza propriei individualităţi şi cu misiunea ca, prin noua personalizare, să-ţi corectezi şi îmbunătăţeşti poza nemuririi.
Datul fiinţial exprimă meritul tău personal cu care te naşti; sufletul este măsura lui. El, însă, nu e un dar ci un drept obţinut prin pătimiri şi jertfă muritoare generaţie de generaţie; exprimă potenţa personală a prezentului, resursa acumulată şi aflată la dispoziţie în noua tentativă de a-ţi îmbunătăţi fiinţa eonică. Misiunea de a te realiza ca persoană în noua întrupare depinde de şi corespunde acestui dat; ţi-e consemnată în frunte şi în palmă ca destin. Dacă o înţelegi, utilizezi datul în mod corect (moral), cu chibzuinţă şi folos îţi vei împlini destinul, construindu-ţi personalitatea adecvată care, prin murire, se va adăuga la individualitatea fiinţială, îmbogăţind-o şi perfecţionând-o. Aceasta va deveni mai frumoasă, armonioasă, potentă, mai apropiată de plinirea ei (sacralitatea divină). De nu l-ai înţeles, folosit în totalitate, eficient şi corect vei construi în trăirea respectivă o personalitate deformată şi incompletă, cumva bolnavă spiritual, poate chiar hidoasă. Respectivul adaos, mai mult un rebut, nu va îmbunătăţi fiinţa ta eonică, ci o va afecta, o va urâţi; ca un balast, o va coborî pe scara evoluţiei spirituale. Următorul dat al întrupării viitoare va reflecta decăderea şi, aşa ciuntit şi inferior, cu el vei fi nevoit să acţionezi (trăieşti) în noua experienţă spre a repara, măcar, ce ai stricat. Va trebui să pleci mai de jos şi cu mai multe dificultăţi în formarea prezentei personalităţi. Sminteala de o clipă (trăirea nesăbuită) se va dovedi extrem de costisitoare, fiind obligat să ispăşeşti spre a-ţi îndrepta greşala ori slăbiciunea.
A fi smerit înseamnă sa îţi accepţi respectivul dat ca o dreaptă cuvenire în condiţia ta muritoare (atât mi-e felia), să îl foloseşti corect din punct de vedere etic şi în totalitate funcţie de modul în care ţi-ai înţeles misiunea propriei deveniri. Cei mai mulţi eşuează pentru că se lasă sustraşi de la menirea lor pământeană. Îşi folosesc datul, ca în prezentarea de la început, în primul rând împotria sa, lăsându-se orbit de ispita desfătării ori de lăcomia de a avea cât mai mult sub aspect material. Apoi, împotriva celorlalţi prin a acumula putere ori poziţii sociale spre a-i domina, nefiind cîtuşi de puţin preocupaţi de chipul propriei personalităţi cu care îşi vor îmbogăţi ori sărăci identitatea nemuritoare. După murire vor adăuga respectivei identităţi chipul schimonosit, declasînd-o şi coborând-o pe scara devenirii spirituale. Ca rezultat al bunelor prestaţii anterioare, prin datul divin (karmic) te naşti împărat, dar prin risipirea lui şi folosirea nesăbuită (împotriva firii) la întruparea următoare te poţi naşte sclav. Nu ai de ce te teme de Cel de Sus, teme-te de tine, dumnezeul cel rău care, schilodindu-ţi persoana, îţi “sinucizi” câte un pic fiinţa eonică şi condamni la înapoiere şi regres specia căreia îi aparţi.
Prin învelişurile corporale trăim simultan în mai multe planuri cuantice. Numărul acestor straturi configurează imaginea trupului nostru eonic. Rostul trăirii cosmosului pământean e să ni-l mai adăugăm şi integrăm, prin succesiunea de încarnări, ca nou strat pentru a-i spori amploarea şi vitalitatea. Adică, să ajungem să trăim multidimensional, expandându-ne devenirea cu încă un corp cuantic.
Când o vom face ne vom desăvârşi trupul cristic cu care ne vom putea înălţa spre o altă dimensiune, încheindu-ne ciclul terestru. Respectiva evadare nu o putem realiza singuri, ci doar împreună cu tot neamul omenesc. Cei mai evoluaţi, chiar cei ajunşi sfinţi ori genii, rămân în orbita pământeană (noosfera), ajutând la evoluţia tuturor. Suntem ca o rachetă şi ne construim prin învelişul pământean o nouă treaptă a înălţării. Nimeni, ca persoană, nu poate zbura singur, face saltul spre o altă orbită a existenţei cuantice. Repet, doar împreună o putem face şi prin prestaţia personală a fiecăruia ajutăm sau întârziem acel moment al desprinderii şi plecării omenirii spre o altă zare spirituală unde, prin intrarea într-un alt timp, ne mai adăugăm ca specie un dram de nemurire muririi fiecăruia.
Asta ar cam trebui să ne spună dascălii la şcoală ori preoţii în biserică. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu ori nu-i interesează, aşa că e mai comod să rămânem în faţa ecranelor, odihnind în spăimântătoarea noastră murire de zi cu zi. În loc să fim actori oneşti în piesa propriei deveniri, ne mulţumim cu jalnicul spectacol oferit, cu preţul pensiilor şi salariilor noastre, de către stupuzii, netalentaţii şi necinstiţii politruci ce bântuie jungla politică. Şi fiindcă sinuciderea ni-e interzisă, pentru depresie mai luăm câte un pumn de xanax.