"Filipicele" sunt discursuri împotriva dictaturii, antimonarhice și antidinastice, din viziunea unui republican convins. C-un ton foarte vehement, la origine împotriva lui Octavian Augustus, ce dă ordin ca autorul lor, Cicero, să dispară, iar sistemul republican să fie înlocuit de Principat (imperiu). Din această arie a mesajului lor filipicele nu pot ieși în mileniul al treilea. Așadar există ci adevărat o "filipică" numai dacă este aleasă o tematică de criticare dură a unui regim politic considerat prea autoritar, cu tendințe dictatoriale, ori împotriva unui nou imperiu colonialist (superputere mondială).

"Filipică" (1) de Ionuț Georgescu este mai mult o "Mítică", nu prima sa filipică, despre Giovanni Papini, cel care nu-și mai finalizează nici după cincizeci de ani de activitate, nici la atingerea cecității cartea vieții sale ("Adamo"? Nu știam! Eu știam de "Un uomo finito"). S-ar dori ceva de studiourile Cinecitá, de pe vremurile prielnice interbelice pentru dezvoltarea filmului italian, însă micul scenariu "Filipică" (1), trecut la secțiunea "Personale", nu are impactul scontat.

"Stringuri" se pot întâlni și în Muzeul Imersiv, abia inaugurat pe 20 august în Pipera. Cu picturi proiectate, cu imagini ce se aprind, se mișcă dinspre 3D către un 4D (la modul impresionist), de te face pe tine, ca vizitator, să te crezi în mijlocul tablourilor, că plutești în imaginația unor creatori de renume mondial.

Așa dorește și autorul "Filipicei" (1) — normal ar fi fost să folosească pluralul nominativului, "Filipice" (1), nu singularul, "Filipică" (1) — să te ducă într-o pădure, pe tine, privitorule-ascultătorule, poate în Letea ca pe caii lăsați în semisălbăticie, ca pe vitele Deltei, de pripas, spre a te bucura de cântecul privighetorilor, de-un nechezat al meu ori de "Doina lui Lucaciu", ce începe trist, în plângerea de către o privighetoare a amarnicei detenții politice ungurești a "Leului din Sișești", cel mai important om de cultură, preotul greco-catolic și profesorul de latină din Sătmar.

Nu găsesc alte explicații. Se dă o maximă de nereținut, din Emil Cioran. E atât de simplă, încât presupunem că în ea era vorba de lipsa de valoare a vieții personale, atunci când intervenea vreo mare cauză. Ionuț Georgescu parafrazează spusele lui Emil Cioran: "Omul e drumul cel mai scurt dintre viață și moarte". Dacă omul înțelept protestatar e deja pus la zid, după cum s-a expus la bătrânețe și marele filosof Socrate care n-a lăsat nimic scris de el însuși, dar a făcut școală filosofică preacademică, atacând și pe cei obtuzi din Areopagul atenian, după cum a reacționat și cel mai mare orator din istorie, Cicero, vrând să vorbească prea târziu împotriva ascensiunii viclene a fostului membru al ultimului triumvirat, Octavian, supranumit apoi de Senatul roman și Augustus, înseamnă că "drumul la zid", despre care vorbea Nicolae Breban în volumul excepțional "Animale bolnave" presupune o necesară jertfă într-un ritual de sacrificare a celor buni de către cei răi, puternici.

Consider că Emil Cioran nu este persoana bine aleasă drept intelectual oricând gata să fie sacrificat ori pregătit el însuși să se sacrifice (știm bine despre păcatele tinereții cioraniene, admirația față de gardiștii în cămăși verzi, precum și rămânerea sa la Berlin prin 1936, mai mult de un an, ca emul al ascensiunii extremei drepte, apoi despre plecarea sa definitivă din România la studii interminabile prin Paris, după 1945). Numai cu viața lui Cicero nu seamănă viața lui Emil Cioran! Mai bine ar fi ales un V.I.P. mai necunoscut din prezent, o voce de actriță formidabilă, din titrarea unor filme de animație: Cristina Cioran.

În altă ordine de idei, Giovanni Papini a fost o persoană cu totul diferită față de alți intelectuali italieni, un mare prozator protestatar, majoritatea scrierilor sale de proză scurtă din volumul satiric "Gog și Magog" fiind bazate pe tehnica interviului cu personalitățile (V.I.P.-urile) vremii interbelice din secolul al XX-lea. Aici găsim de fapt "Filipicele", chiar împotriva lui Il Duce, B. Mussolini, A. Hitler, I.V. Stalin. Nu în romanul "Un om sfârșit", sau în monografia creștină foarte cunoscută "Viața lui I(i)sus".

Dacă tot a ales un titlu atât de incitant, protestatar pur-sânge, atunci noi, ca simpli cititori provocați deja la meditație, îl invităm pe autorul eseist, filisof și poet Ionuț Georgescu să găsească în contemporaneitate țintele potrivite "Filipicelor" sale, serie ce vor continua, începând în zilele următoare după 1 septembrie (remember Crearea lumii, după calendarul religios). Să discute puțin și despre conducătorii lumii noastre, din țară și din toată zona euroatlantică, ai cărei grăniceri intelectuali devenim vrând-nevrând, tot mai accentuat.

"Ne-am născut nebuni (furioși). Am învățat să fim morali, dar am ajuns stupizi și nefericiți; și-apoi o să murim."

Fiindcă tot efortul desmeticirii pornește de la întrebarea ori dilema teleologică de ce ne-am ivit în lume, cu ce scop trăim, cum să transgresăm necunoscutul ontologic către înțelegerea eului nostru și a alterității.

Schimbarea titlului seriei eseistice, pe 1 septembrie, de la "Filipică" (1) la simplissimul "Laconice (1)" este benefică. Prin ea se trece spre-o subliniere a ideii că într-o formulă scurtă pot sta esențe tari.

Sunt de urmărit celelalte "Laconice" de Ionuț Georgescu. Un titlu nou este o altă invitație la lectură.