Și una și alta – o stare de care se ferește oricine, dar pe care o caută, și-o dorește din când în când, mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi.
Termenii trimit, prin cuvântul-bază „singur” , respectiv „solo”, la o entitate unică , izolată . În cazul SOLITUDINII entitatea se identifică cu un TRUP omenesc desprins din mediul semenilor lui și ajuns într-altul, real, în care este unic „stăpân”.
Însă cuvântul SINGURĂTATE are și plural: „singurătăți” ,căci această stare poate fi trăită și de unul singur (solitar), dar și printre, alături de oameni – și în acest caz entitatea mai sus pomenită se identifică cu SUFLETUL. Așa s-au născut expresiile „singurătate în cuplu”, „singurătate în grup”.
Singurătatea trupului, solitudinea, poate fi însoțită sau nu de singurătatea sufletului. Ea poate fi lipsită de orice tristețe și este o binecuvântare pentru creatorul de artă , cercetătorul izolați de semeni, dar care comunică prin diverse mijloace cu apropiații, iau contact cu realitățile din afara spațiului în care s-au cantonat.
Când sufletul e-mpovarat, singurătatea solitara poate chiar ucide. Ea este atât o îndepărtare, o retragere BENEVOLĂ dintre oameni, cat și una SILITĂ de întâmplări străine voinței, precum eșuările în natură ori cele din cuplu. Că sunt una sau alta, cele două fețe de singurătăți trupești, benevolă , silită – pot fi vremelnice ori permanente.
Ca Permanență , și o față și cealaltă , se identifică volens ori nolens cu un MOD DE VIAȚĂ. Retragerea benevolă în solitudine vremelnică, mai mult sau mai puțin , ori permanentă , se îndreaptă, dependent de cauzele ei, către spațiul mărginit al camerei proprii, către natura mai puțin umblată, către afund de păduri, grote, pustiuri – toate depărtate de tumult lumesc.
Cauzele acestei opțiuni se găsesc în deziluzii, aversiuni, nevoia de intimitate, de refacere a energiilor trupești sleite de efortul cotidian, și , nu în ultimul rând, în vocația de a deveni slujitor zelos al Dumnezeului. Adepții acestei singurătăți nu exclud însă contactul cu ceilalți oameni.
Izolarea vremelnică de unul singur, într-un spațiu mărginit de pereții camerei, ai lăcașului tău de oriunde, te ajută să -ți ordonezi ideile, planurile, gândurile care apasă ori exaltă ființa din tine, ajută să trăiești mai intens tu cu tine dorul, fericirea, ajută să-ți descarci sufletul de tristeți , decepții..., dar câte nu sunt?! Cine nu a încercat nevoia unei asemenea singurătăți măcar de câteva ori în viață? Prelungită peste suficient, câștigul obținut astfel devine primejdios pentru minte si trup.
Ca mod de viață solitar, retragerea benevolă este opțiunea eremiților. Izolarea lor în locuri pustii nu înseamnă și înstrăinare de sufletele celor care caută la ei sprijin duhovnicesc. În pustiul grotelor, netulburați de ispite mirene, ei își îndreaptă rugile spre pacea interioara a lumilor. Pustnicii aceștia, servindu-l cu adorație, cu devoțiune prin rugăciuni pe Dumnezeu, își aureolează întreaga făptură cu dumnezeire și devin tămăduitorii căutați ai deznădăjduiților.
Modul benevol de trai în grup retras, desprins de vicii lumești este prielnic enclavelor mănăstirești unde conviețuirea curge după rânduieli precise, ritualice. Grupul mănăstiresc nu este altceva decât o reuniune de singurătăți ale sufletelor într-o nesingurătate a trupurilor. În timp obișnuința poate șterge singurătatea sufletească.
Unii mari cărturari, aflați, de regulă , în pragul senectuții ori în plinătatea ei, aleg ca ultim mod de existență recluziunea în chilia unei mănăstiri mai mult sau mai puțin depărtate de comunitățile omenești. Aici, unde, cum spune Gogol, „singurătatea hrănește gândurile mari” ("Suflete moarte"), ei își umplu viața de singurătate în grup meditând la rosturile și i rolurile omului în lume, ori lucrând la desăvârșirea propriilor opere de arta. Și, nu în final, dedicându-se, prin renunțări la deprinderile din trecut și prin rugăciuni, iubirii pentru Dumnezeu. În plus, intelectualii din vechime supraviețuitori ai traumelor din închisorile „roșii” găseau în singurătatea monahală puterea de a-și regăsi sufletul rănit, de a ierta și de a se împăca cu destinul înainte de „marea trecere”, cu alte cuvinte de a se reda pe sine sineși (ca să-l parafrazez pe Eminescu).
În cadrul singurătății benevole, solitare sau de grup se înscrie și cea de tip experimental-științific, practicată temporar, o dată din dorința cunoașterii limitelor de suportabil omenesc în condiții aspre, extreme, apoi în scopuri instructive de informare și de prevenire a ceea ce poate fi rău ori mai rău în spații necunoscute în care soarta te poate trimite.
Desprinderea forțată din mediul familiar însoțită de teamă, de disperare are de regula cauze accidentale, fortuite, precum rătăcirile de drum prin locuri nemaiumblate, eșuări în spațiile ostile ale unei insule, jungle, ale unui deșert , ocean, ale unor munți. Ca și cea benevolă, singurătatea la care te silesc astfel de cauze poate fi de scurtă sau de întinsă durată , nu rareori sortită să devină ultimul mod de viață. În asemenea ținuturi împrejurările fie te îndârjesc să lupți ca să supraviețuiești dacă întrevezi vreo salvare, fie te aruncă în brațele resemnării, ale acceptării tristului destin. Dacă speranța este pierdută , spectrul negru al singurătății te poate înstrăina de propria-ți natură umană . Și asta se întâmplă când pustiul din jur și de dinlăuntru îl înfrunți solitar, de unul singur. În grup, căderile în asemenea singurătăți de suflet țin la distanță dezumanizarea, eventual o strunesc spre un deznodământ posibil salvator.
O altă formă de singurătate, impusă de data aceasta de nesocotirea grava a unor norme judiciare, este detenția.
În zilele de azi aceasta singurătate prin coerciție se trăiește îndeosebi in grup. Solitara, era rezervata cu precădere personalităților cu idei și acte potrivnice politicului, în condiții de temniță azi greu de închipuit .
În vremurile mai de demult singurătatea prin constrângere dinspre „puternicii locului” reprezenta la noi un adevărat stil de trai în grup al haiducilor nemiloși cu rânduielile nedrepte. Viața și faptele lor au fost surse de inspirație pentru nenumărați creatori de literatură populară .
Mulți numim impropriu „singurătate” viața adultă fără perechea, „jumătatea noastră ”. Timpul trăit astfel este suportat mai greu de unii , de alții resimțit ca un „dat” confortabil, fără mari apăsări ale acestei solitudini. Cuplul nu este garanția nesingurătății. Cine nu a auzit expresia „singurătate în doi”? Este una dintre cel mai greu de indurat singurătăți. Cauzele unei astfel de înstrăinări sunt multe: stingerea iubirii dintr-o parte sau din amândouă ca urmare a unei dezamăgiri , gelozii extreme, infidelități, refuzul oricărui compromis, închistarea în tăcere și câte altele cunoscute doar de cuplu. În puterea exclusivă a celor doi ori a destinului stă ca singurătatea fiecăruia să fie vremelnică ori permanentă cu „punțile” de legătură dintre ei sfărâmate.
Dar cea mai odioasă singurătate este cea a pruncilor, a copiilor abandonați în medii ostile sufletului lor rămas definitiv fără șansă de vindecare. Ce o determina? De cele mai multe ori voința satanescă a celei ce le-a dat viață .
La fel de singuri și afectați se simt și copiii neglijați de propria familie, brutalizați ori siliți prea de timpuriu să-și asume responsabilități de adult în casa unde viețuiesc. Durerea acestei singurătăți printre ai lui copilul o îndură , o rabdă din teama de a nu le pricinui un rău părinților lui. Adesea. Pentru astfel de nefericiți singurătatea sufletului este unicul mod de viață până la maturizarea vârstei lor, posibil ca el să se schimbe în acest punct de răscruce, ori să-i încarcereze cât vor trăi .
Fiecare din felurile de singurătăți în care exiști oferă singuraticului prilejul să aprecieze, să observe și să se apropie, așa cum n-a gândit s-o facă până atunci, de orice obiect, de orice vietate cat de mica din preajma lui, de orice altceva le poate aminti de cealaltă sau o altă viață. Dacă prin singurătate nu înțelegi doar absența din jurul tău a celuilalt semen, atunci singurătate absolută nu există .
Pe unii îi bântuie prejudecata religioasă că e un mare neajuns să te „stingi” fără cineva la căpătâi care să-ți lumineze „calea”. Mă gândesc la cei striviți brusc în accidente, în dezastre naturale, la cei răpuși de glonț pe câmpul de luptă . EI sunt osândiți să nu-și mai găsească drumul, liniștea „dincolo”? Moartea, oricum ar veni, o întâmpinăm de unul singur, ca și durerile trupești.
Singurătatea nu e doar o stare ori un mod de viață . Ea este și un sentiment. Sau toate la un loc. Când te simți singur printre ceilalți , cauzele trebuie căutate în tine, în apăsările tale sufletești. Neputând , neștiind, neajutat să le depășești , rămâi prizonierul unei existențe împovărate ori poți sfârși lamentabil. Dacă nu vrem ca singurătatea – sub toate înfățișările ei - să ne îngreuneze , trebuie doar să vrem să aflam în noi resursele (sigur există în fiecare) de a o amăgi, de a o umple cu tot ce îndepărtează gândul de la cauzele ei. Așa, nu vom mai resimți singurătatea ca pe o povară , o vom trai cu sentimentul deplinei descătușări a energiilor noastre de viață . Intre dulcea povară a „singurătății ” îndelungate și contopirea cu tumultul cotidian, mai aproape de fericire te aduce, evident, aceasta din urma, fiindcă ea înseamnă PLINĂTATE, mulțumirea de a fi „gustat”,de a fi experimentat, de a fi luat de la viată tot ceea ce ea îți poate oferi.

2015