Mă distrez de minune privind-o pe nepoţica mea, ce se apropie de trei anişori, cum reinventează limba maternă. Dintre minunatele bijuterii verbale, care îmi mângâie prin sfânta lor inocenţă sufletul, două mi se par tare amuzante: „Uite, mami, pisi mâncă mânca mea!” şi „Vezi, mami, cum mă limbă (linge) pisi?”.
O ascult şi râd, aşa trebuie să se fi întâmplat şi cu limba strămoşască, a celui mai numeros neam după al inzilor, de nu mai poate fi recunoscută în româneasca de astăzi. Şi se naşte fireasca întrebare: Cât de legitimă este strădania de a-i articula mozaica (cârpi) o descendenţă din greacă, latină, sanscrită, slavonă, ebraico-aramaică, turcă etc? De ce e ea un soi de „tocăniţă” a amintitelor ingrediente, iar „apa” traco-geto-daco-iliră în care acestea şi altele au fost puse la fiert reprezintă doar câteva picături (crca optzeci)? Ce sunt miile de cuvinte cu origine necunoscută? Vorbitorii neaoşi nu mai crează cuvinte proprii ci, doar, denominează pocind vorbele altora? Să fie prostie ori rea credinţă a cuiva?
Caut, de pildă, dar încă nu am găsit explicaţie faptului că româna mea maternă, fie şi în variantele ei arhaice (vlahă cu dialectele balcanice, basarabeană, bucovineană, muntenească, oltenească etc), e mai apropiată de latină chiar decât italiana. Încerc să înţeleg de ce italiana, la rându-i, e mai apropiată de română decât de latină. Nu era firesc, mă obligă logica să întreb, ca „focul romanic” să topească până la dispariţie graiurile pământului peste care a „ars” Roma? Pot accepta că au sărit „scântei” romanice şi peste casele învecinate ori mai îndepărtate ale traco-geto-daco-ilirilor. Dar acestea s-ar fi neantizat doar dacă erau butoaie cu pulbere. Şi cum ştim, pulberea a fost inventată mult mai târziu. În schimb, latinul Ovidiu, poate deloc întâmplător, avea să ajungă poet de limbă getă. Dacă torni un pahar cu lichid într-un fluviu înseamnă că apa acestuia şi-a modificat într-atatât compoziţia încât a devenit altceva? Paharul latin a romanizat marea tracică?
Am eu o ipoteză, dar şi nişte „prieteni”, „mari latinişti”, care îmi stârnesc oarece teamă că îi supăr dacă o formulez. Mai bine aş aţipi numai un pic, atât cât gândul meu să se transforme într-un vis frumos. Să-i văd mărşă(e)luind dinspre Soare Răsare către încoace, prin Anatolia şi Capadocia pe bactrieni, lidieni, frigieni, bitinieni şi parţi înfrăţiţi cu micenienii, ionienii, dorinii şi aheii lui Ahil Peleianu în armura sa strălucitoare. Să aud cum dinspre Caspică se apropie, pe la nord de Pont, tropotul de cai al sciţilor massageţi conduşi de focoasa lor regină Tamiris. De peste mări să-i văd pe fenicieni, iberici, etrusci, pe umbri, liguri şi samniţi trecând pe la Pella, unde îi aşteaptă Alexandru să-i înroleze în glorioasele sale falange. Şi nu ultimul, să-l văd pe prinţul Daksa cum dintre coperţile Vedice coboară înspre noi în fruntea miilor de ramani. Vin cu toţii la misterioasa chemare a Hiperboreei, vin la Kogaion să-i înalţe imnuri de slavă în materna lor comună. Şi eu să-i ascult şi să-i înţeleg în graiul meu autohton de azi. Să-l sărut, de bucurie, pe obrazul său ciuruit de vreme pe Sfinxul din Carpaţi, şi să-i şoptesc fericit nepoţelei mele că se întoarc Daciile asiatice şi europene, cu bătrâna lor limbă (prisca), care aici şi acum (hic et nunc) îşi zice românească, acasă.
Dar pentru ca acest vis, fie şi numai în vis, să fie posibil ar trebui să se întâmple câteva minuni. Mai întâi, pentru că „in vino veritas”, ar trebui să se aşeze la aceeaşi masă „latiniştii” şi „daciştii” noştri de azi şi să ciocnească câte un pahar al împăciuirii. Poate că această licoare de viţă şi de viaţă lungă le-ar mai stinge patima şi le-ar lumina mai bine minţile! Şi ar mai fi nevoie ca, pentru început, măcar în una dintre înaltele şcoli, prin care am studenţit şi eu, să se predea nu doar Istoria filosofiei, ci şi Filosofia adevăratei istorii. Să-l ascult pe un alt Nae Ionescu, dând marea veste că românismul începe să se trezească din prea lunga sa ortodoxie. Şi pentru că mă vreau copleşit de această mare, Mare Împăcare l-aş ruga să nu mai amintească nimic de modul în care, mânaţi de diabolica lor poftă catolicismul, ortodoxia şi islamismului au devorat nesăţios, fără a se gândi că le-ar putea rămâne în gât, uriaşe hălci din zalmoxianismul nostru ancestral, condamnând la pieire pre mult prea multe dintre neamurile acelor „nemuritori” mitici. Ar mai fi necesar ca istoricii şi lingviştii autohtoni să-şi dea mâna şi să găsească propria explicaţie la întrebarea dacă limba română este un cuagulant între grupurile lingvistice de tip „satem” şi „centum” (spaţiu de absorbţie) ori e matca din care acestea au roit. Dar, mai ales, ar fi imperativ ca sub autoritatea Sfintei Înţelepciuni academicienii noştri să-i adune pe toţi cei care pot contribui la elaborarea acelei Magna Carta Identitara sub forma Tratatului unic de antropologie a neamului românesc.
Ehei, dar pentru ca, măcar în vis, să se întâmple această minune, dacă tot am început să-i scormonim obârşiile lui Eneeas pe aici prin Dobrogea noastră, poate că ar merita să mai îndrăznim ceva. De pildă, să dăm cu presupusa că un posibil răspuns al întrebărilor de mai sus ar putea fi legat şi de prezenţa şi influenţa geto-daco-ilirei din vremea preromanică asupra viitoarei „Cetăţi Eterne”. Nu cumva mitul fondator al Romei tocmai acest lucru vrea să-l ascundă? Dacă legenda a fost falsificată? Lupul e simbol totemic dacic, preroman, păstrat şi în drapel. De ce atunci lupoaica, fiinţa ce i-a hrănit pe gemenii întemeietori, nu ar simboliza-o pe mama lor - femeia geto-dacă? Poate că Rhea Silvia era „Pădureanca cea Rea”, pentru că îşi apăra gemenii ca o adevărată lupoaică. Vestală în Marele Centru Spiritual de la Sarmisegetuza, a migrat cu grupul său până pe culmea palatină din neştiute motive. Şi poate a înţărcuit, mai întâi, o stână de oi, apoi un sat ce s-a fortificat treptat în cetatea numită Roma. „Alba Longa” nu o fi ea Alba Iulia, dar ca şi „Numitor” sună tare bine româneşte. Marte, cel care zice-se a sedus-o pe vestală, era tracicul zeu Ares. Prezenţa păstorilor în mit se constituie şi ea într-un posibil argument. S-ar putea să nu băgăm noi de seamă, dar să ne apropiem de o vreme în care elevii nu vor mai fi puşi de profesoara de limba română să povestească, cât mai pe scurt, legenda ci, cu ajutorul profesorului de istorie, să o rescrie (compună) mai aproape de adevăr. Şi când vor creşte mari vor refuza ascendenţa romanităţii asupra românităţii, promovate uneori cu tunurile de către catolicism şi pangermanism.
Dacă limba vorbitorilor romani era geto-daca şi latina cultă, de mai târziu, s-a format pe temeiul ei lucrurile ar fi cât se poate de limpezi, am avea o explicaţie a izbitoarei lor asemănări morfo-sintactice şi fonetice. Rostită la un congres internaţional, această idee ar fi o ipoteză ce merită verificată ştiinţific, dar în faţa „academicienilor” noştri pentru respectiva afirmaţie rişti să fii declarat cel puţin nebun. Nimeni nu ne poate, însă, împiedica să ne întrebăm: Dacă Ioniţă Caloianu, la vremea sa, a respins demersul papal pentru că el ştia adevărul că etnia romanică se trăgea din daco-români şi nu cum îi cerea sanctitatea sa să mintă oficial? Cercetătorii noştri tot încearcă să explice originea etnonimului „român” ca un derivat de la „roman”. Dar numele de Roma de unde o fi venind? Să fi fost el, Romulus rom sau mai degrabă ra/man? Ra – Apollo Hiprboreanul avea şi el origini tracice (frigienii erau mai vechi decât egiptenii), ca şi sora sa Artemis (zeiţa-regină Bendis) cu pretorienele ei amazoane.
Şi pentru că tot e ziua întrebărilor: dacă cuvântul „troian” – val de zăpadă nu vine de la Traian ci, mai probabil, de la zidul de apărare al cetăţii Troia? Latiniştii noştri îi leagă, fără niciun fel de ezitare, provenienţa de numele împăratului, iar daciştii încercă să demonstreze neaoşitatea sa troiană (tracică). Şi parcă le-aş da dreptate ultimilor, în fond cetatea ca şi războiul troian a fost cu ceva vreme înaintea Romei şi războaielor romanice. Poate, însuşi Traian îşi revendica numele de la apelativul „Troianul”. Şi celebra cetate nu se află aşa departe de Capadocia (Capul Daciei?). Cred că, sub aspect semantic, limbile evoluează prin înlocuirea arhaismelor cu neologisme. Dar aceasta nu înseamnă că ultimele trebuie să fie, neapărat, de împrumut. Mai corect, am putea spune că limbile, în cea mai mare măsură nu doar asimilează (poces), ci îşi crează propriile neologisme. Spre exemplificare, se pare că româna de azi tinde să substituie arhaicul „troian” cu sinonimul „omăt” – om/hat. Avem expresia: „privesc până hăt departe”! Adică, dincolo de o alăturare de „haturi”. Ori „îţi fac un hatâr”, când vrei să spui că accepţi depăşirea limitei convenţionale. Când căruţaşul doreşte să scoată ori să aducă vehicoul pe drum (hat) îi strigă calului „Hăţ!” – echvalentul lui „ intră (ieşi) de pe hat”. „Hatul”, fâşie de pământ nearat care desparte ogoarele (răzor, hotar), e un arhaism pe al cărui suport se construieşte un cuvânt nou . Când vrei să spui că hatul de zăpadă (mormanul) ce separă curţile gospodarilor a atins înălţimea omului rezultă „omăt” – hatul cât un om. În engleză sunt cuvintele „head” - cap şi „hat” - pălărie. Am putea spune că, prin extensie, în română li s-a dat sensul de capăt, margine, hotar despărţitor. Dar, în engleză, la „omăt” i se spune „snow”, deci fără vreo legătură cu „hat”. Risc să afirm că, mai probabil, engleza a luat „head” - „hat” din română şi nu invers.
Nefiind de specialitate, şi drept urmare mai uşor suportată şi iertată eroarea, aş mai forţa o interpretare. Se discută atâta despre codul biblic. De ce nu ar ascunde şi vorba românească un cod prin care să transmită, tăinuit, peste veacuri informaţii despre o realitate istorică ostilă cândva? Ce ziceţi de cunoscuta oraţie din preajma Crăciunului: „S-a sculat mai an / Bădiţa Traian / Şi-a încălecat pe-un cal învăţat / Cu şaua de aur / Cu numele graur…”? Să le luăm pe rând: „bădiţa Traian” e fratele mai mare; „calul învăţat” - neamul lui Zalmoxe; „şaua de aur” - bogăţiile spaţiului dacic; „numele de graur” - limba autohtonilor. Hermes ne e prea apropiat ca să nu-i fi moştenit câte ceva din talentul interpretativ, aşa că vă invit pe fiecare la un exerciţiu hermeneutic. Ţin să mai amintesc: după acest „încălecat”, neamul românesc s-a eliberat şi afirmat printr-un lung şir de „descălecate”. Al geto-dacului Galeriu la Salonic, unde a aşezat capitala Imperiului său Dacic; al lui Regallianus, nepot de-al lui Decebal, ce a provocat retragerea aureliană, în fapt eliberarea Daciei ocupate; al tracului Constantin cel Mare la Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit, al… Şi nu ultimele, „descălecatele” geto/goţilor Odoacru, Alaric chiar la Roma, al lui Theodoric la Ravena, precum şi celelalte din vestul european până în peninsula Iberică. După cum ne spune Busuioceanu, aristocraţia iberică, multă vreme, s-a legitimat prin miturile lui Burebista, Deceballus, Deceneus, Diurpaneus, adevărate temeiuri ale etnicităţii spaniole. De ce oare numele „tătucului” nostru Traian – ocupantul Daciei - se evita a fi pomenit, să însemne o tacită condamnare la „damnaţio memorie” chiar în patria natală?
Îmi vine să zâmbesc, gândindu-mă la nodul din gâtul aparţinătorilor tagmei „ştiinţificilor” lui Haşdeu. Norocul lor şi-al meu că sunt prea neînsemnat să mă citească! Mai bine închid ochii să aud un alt „torna, torna fratre”, şoptit de un slav şi de un neanţ, iar eu să-l înţeleg, ca o profeţie a indienilor Sundar Singh şi Gupta Swami, drept: „întoarce-te, întoarce-te frate să construim împreună, în jurul Noii Sarmisegetuza ce include Casa Popoarelor şi Catedrala Mântuirii, o lume europontică ca o eliberare de sub cea euroasiatică şi cea euroatlantică!”.