Limba este cronicarul ancestralității umane. Dacă, la fel ca în regresia hipnotică, ar fi posibilă o regresie lingvistică, pe baza potenței de semnificare personale și engramei de neam, similar modului cum astrifizica a ajuns să sondeze starea de pruncie a universului, am descoperi cine am fost cu mii de ani în urmă. Scufundându-ne în abisul limbajului ne-am putea afla originile pământene adevărate, nu cele pervertite de către memoria istorică. Deocamdată, însă, suntem nevoiți să rămânem în robia ipoteticului.
Riscând totuși, ce am putea afla, noi românii, coborând către mitogeneza geto-dacică? E greu, cu mijloacele vremii, să ne cercetăm prezumtivele rădăcini atlante, zice-se, îngropate în nisipurile Mării Negre. Dar, mai încoace, mult după potop, în urmă cu numai vreo patru - cinci milenii, centrat pe epoca pitagoreică, am putea afla lucruri interesante și bineînțeles inedite. Din unele consemnări se știe că filozoful era un discipol al înțelepciunii trace. Sistemul său numerologic trebuie, deci, să fi preluat ceva din acea cunoaștere a belaginelor transmise de către regina-zeiță Hestia lui Zalmoxe. Cum recunoaște, într-un final, mai pe ocolite și Herodot, e puțin probabil ca zeul get să fi fost sclavul lui Pitagora, ci, mai degrabă, filozoful a învățat la școala zalmoxiană. Misterele pitagoreice ar putea fi o ocultare a înțelepciunii Kogaionului, bazată pe cifra zece, temeiul sistemului său filozofic.
Numărul zero exprima, deopotrivă, eternoinfinitatea nevăzută, latentă a Nimicului, dar și pe cea manifestă a Totului. Cercul semnifica veșnica existență în sine, indefinitul gnostic - Divinitatea. Era Cerul cu ordinea sa ierarhică intrinsecă, oul care germina viața. Unu - marchează ieșirea din sine a Nimicului (gnozei) și manifestare ca Început, Creație - Demiurgul. Este calea (dao) prin care neființa izvorăște din sine și începe să ființeze. Zero este Increatul creator, iar unu creatura creativă. Explozia lui unu din zero, în zilele noastre, știința o va numi Big Bang. Această demiurgie, revărsare a ierarhiei cerești în afară sub forma ordinii siderale (corpusculare) se chema koga – geneză ori potență născătoare, forța vitală. Koga lui unu, trecerea lui unu din zero (ieșirea din ou), adică Începutul s-a numit Kogaion (capul lui unu). Ieșirea lui doi - kogadioi, kogatrioi și așa mai departe până la a noua koga. Muntele sfânt al strămoșilor era, probabil, socotit locul pe unde a început lumea. Tot pe acolo trebuie să se fi întrupat și spiritul mithraic - zeul născut din piatră. Koga mithraică a devenit mitra maternă, pe care marii preoți și-o pun pe cap sub formă de căciulă ritualică ca pe un simbol al întoarcerii întru spiritualitate. Numărul nouă semnifică și încheierea genezei, sfârșitul unui ciclu prin întoarcerea în sine (uterul gnostic). Trecerea lui nouă către zero, convertirea corpuscularului către gnoză (spirit) se chema Nous. Spiritualitatea zalmoxiană trebuie să fi evoluat, așadar, dinspre koga către nous pe durata a zece cicluri. Un ciclu însemna împărțirea la zece a duratei perioadei solare (26000 de ani) în care Pământul trece prin toate zodiile, adică aproximativ două mii șase sute de ani.
Koga lui unu marchează ieșirea din veșnicie, începutul timpului ca măsură a efemerității. Koga/ion – trecerea timpului, devenirea în afara eternității. În greacă acest „ion” va deveni „eon”. Ionienii, care au migrat din ținuturile geto-dace sub titulatura de „oameni ai mărilor”, în spațiul ce mai târziu va deveni Elada, erau oamenii timpului, oamenii vremii – purtători ai viitoarei culturi și civilizații clasice a actualei ere. Din rândul lor trebuie să se fi ridicat întemeietorul școlii misterelor.
Raportul dintre zero și unu a stat la baza operațiilor matematice. Dacă la unu adaugi zero (nimicul) acesta rămâne tot unu, dar își crește potența se pozitivează (corpuscularizează). Dacă din zero îl scazi pe unu el se resoarbe, neantizează, negativează (spiritualizează). Orice conținut al lui zero - x înmulțit cu sine (zero) dă tot zero, adică se dizolvă (întoarce) în sine. În schimb, orice conținut - x împărțit la zero îmbracă stări contradictorii. Dacă zero este Nimicul, atunci prin împărțire x devine infinitul mare, adică Totul – vizibilul (lumina), semnifică ieșirea în afară – nașterea. Dacă zero este Totul, atunci prin împărțirea la el x-ul devine infinitul mic, echivalentul întoarcerii în sine, ascunderii (întunericul), al spiritualizării, neantizării – moartea. Deci, zece conservă dialecticitatea unității noumenului – ascunsului (zeul) cu fenomenul – vizibilul, luminosul (lumea). Exprimă sinteza contradictorie a stărilor latentă (eternitatea) și manifestă (efemeritatea) ale Totului.
Împreună unu și zero semnifică viața ca trăire, moarte și renaștere. Această succesiune de cicluri configurează devenirea în nesfârșitul lanț al vieții. Fiecare ciclu al acestui lanț reprezenta o za, care probabil se numea zalmos, a vieții. Zalmos ca manifestare a zecismului era temeiul întemeietor al vieții pământene. Veghetorul și ocrotitorul acestui principiu al genezei (koga), dar și învățătorul acestei înțelepciuni a nemuririi în cadrul castei de aderenți se numea zalmoxe – păstrătorul și promotorul zalei primordiale a lanțului vieții. De aici, de la moxe și cuvântul moș - întemeietorul lanțului succesional format din bunic, tată, nepot, strănepot etc. Deci, zal/moxe, semnificat religios drept moșul primordial, nu era un nume de persoană, ci era demnitatea supremă în cadrul instituțional pământean aflat în serviciul învățăturii zeciste. Istoria uitată a zalmoxianismului –mitogeneza geto-dacă, probabil, consemnează un întreg panteon format din zece zalmoxi. Cel din vremea lui Pitagora a fost ultimul, cu el începând decăderea respectivei spiritualități. Fragmente ale ei vor fi păstrate în puzderia de culte religioase și de școli ale misterelor.
Discipolii acestei înțelepciuni zeciste – deciste se numeau zeci – deți (geți ) – deci (daci). Nu întâmplător ei se considerau nemuritori și li se mai spunea „sfinții”, iar patriei lor „Țara Zeilor”. Sfințenia emana din credința că ei, dacii, doar odihneau o vreme în magia teluricului. Ca ființe umane (terestre), erau niște întruchipări trecătoare, apariții (aparențe) – zeități terestre, fanii ale misterului în care abia așteptau să se întoarcă. Adevărata lor existență se plasa dincolo de imaginea pămînteană, ca ființe luminoase (eonice), copii (modele) ai (ale) Soarelui Tată, căruia îi spuneau Sarmis (Lumina). Ca tată spiritual, el era getul za – întemeietorul. De aici numele centrului spiritual al vremii, Sarmisegetuza. „Sarmis e getu’ (dețul) za” trebuie să fi fost înscrisul de pe frontispiciul de la intrarea în cetatea sfântă. Nu Soarele este veriga primordială a vieții? Reflexia pământeană a lui Sarmis (Lumina), cel care trăia printre muritori, diriguitorul cetății terestre era Baal – Focul (care încălzea colibele), marele rege-zeu și rege al regilor. Fiul lui Dagon (Dragon), cel aflat în conflict cu moartea și infertilitatea, avea drept misie perpetuarea speciei umane și de aici orgiile sexuale (dionisiace) în preajma focului (purificare) puse sub patronajul său. Erau ritualuri ale curățirii spre a face posibilă o nouă naștere. De aici balaurul, dragonul care aruncă flăcări pe gură din folclorul românesc. Semnifica, mai degrabă, falusul din aur ce arunca (dăruia) focul vieții (sămânța) femeii – Zero/ashta, preluat și în mitul osirian. Forma de balaur cu cap de lup a drapelului dacic ar putea simboliza, cel mai probabil, spermatozoidul prin care irumpe viața. Soldații geto-daci nu erau niște cuceritori, ci sămănători care fertilizau planeta cu învățătura (sămînța) vieții, niște misionari (preoți) ai înțelepciunii deciste (zalmoxiene). Erau niște trimiși ai Marelui Lup Alb (Kogaion), magi ai zalmoxianismului și de aceea li se mai spunea și „daoi”.
Înțelepciunea zecistă (decistă) a aparținut neamurilor ariene ale tracilor, impunându-se pentru mai multe milenii, sub forma zalmoxianismului, drept spiritualitate planetară. Geții (deții) erau templierii ei, apărătorii cetății sacre (Templu) a lui Sarmis! Din trunchiul său au înmugurit alte învățături pe baza cărora s-au creat noi civilizații. Cei care au conservat, în forma sa pură (ortodoxă), zecismul, cu timpul, au intrat în conștiința vremii ca „cei mai drepți” sub numele de geții ( deții)-deci (zeci), geții-daci. Nu configurau o etnicitate, ci o spiritualitate fiindcă nu legătura de sînge îi unea în primul rând, ci credința zecistă! Geto-dacii, prin civilizația lor, au conservat adevărata (originara) spiritualitate zalmoxiană. Și cum orice stăpânire imperială avea în spatelei ei o spiritualitate, bătălia pentru acapararea planetei a îmbrăcat și forma confruntării dintre învățături. Asupra zalmoxianismului s-a abătut, din toate direcțiile, o ofensivă generalizată, fiicele încercând să-și devoreze mama. Era semnul că spiritualitatea decistă, după parcurgerea celui de-al nouălea ciclu, se apropia de final.
Deși tragic pentru noi, dar în perfect acord cu destinul ei doctrinar, cel care a pus serios umărul la această încheiere (închidere), în forma originară, a fost al zecile nous - Deceneos (Deceneu). Istoricul spune că era un „șarlatan” ce colindase pământul, trecuse prin Egipt și se aciuase, deloc ca un venetic, la curtea împăratului Burebista. Ca sfătuitor al acestuia îl îndeamnă să ordone distrugerea viilor. Sub formă de vin seva mirificei plante, numite vița de vie (noblețea viului), era elixirul vieții, potența virilitatea și fertilitatea, dar era și cel mai eficient leac împotriva bolilor degenerative. Distrugerea ei semnifica un atentat la demografia geto-dacilor. Direcția loviturii principale rămânea, însă, nimicirea marii învățături a nemuririi. Zalmoxe asta îi învăța pe geto-daci - nemurirea! Această înțelepciune a totului (holism) e făcută praf, spartă în cioburi care se vor numi ștințe - fizică, matematici, filozofie, astronomie, logică etc. Asta le oferă Deceneu geto-dacilor, fragmente disparate, falsificate spre a nu mai înțelege nimic din marele adevăr al doctrinei zeciste. Însemna condamnarea la moarte a spiritualității lor ancestrale. După ce îi împuținează numeric, le tulbură învățătura și mințile mai organizează și complotul prin care le e asasinat conducătorul – marele Burebista, care tocmai încerca reunificarea politico-spirituală sub doctrină dețică (getică) a neamurilor trace, opunându-se expansiunii Romei. Mentor spiritual se instaurează și rege, făcând praf Marea Stăpânire. Cel care încearcă să limiteze dezastrul geto-dacilor este regele Diurpaneus, supranumit și Al Zecelea Baal (Soare) – Decebal. Era ultima răbufnire a zalmoxianismului înainte de a fi extirpat oficial de către legiunile romane. Comandantul lor suprem – Traian întruchipa pe armaghedonul de(a)cismului ca aducător al unei alte trăiri, instaurator al modului de viață numit astăzi civilizația occidentală.
Și totuși, să fi pierit dacii și înțelepciunea lor decistă (zalmoxiană)? Dispunem de argumente zdrobitoare ale minciunii despre dispariția lor. Dar, totuși, nu îl folosim și suntem chiar pe cale de a-l pierde pe cel mai puternic dintre ele. Nu acordăm aproape deloc atenție acelui celebru: „Io, Mircea Voievod…”. Îl alungăm programatic, cu inconștiență, pe acest „IO” din limbă, substiuindu-l prin Eu. IO înseamnă infinit mai mult, e un certificat de naștere legitimator prin care se atestă apartenența la străbunii geto-daci. „Io Mircea” înseamnă dețul (getul) Mircea, atestatul străvechii și încă nedispărutei etnicități. Prin el spiritualitatea zecistă (decistă) se manifestă ca etos dacic. De ce oare nu înțelegem că „Io” reprezintă semnul identitar al românismului, noua fanie sub care se reia ciclul zalmoxian al înțelepciunii deciste? Cifrele unu (1) și zero (0) au fost decantate sub forma semelor lingvistice I și O în ființa noastră ancestrală. Când rostim „IO” rostim, ocultat, zece (dece). Pe care ni l-am convertit în interogația existențiala: De ce, tot „odihnind în ortodoxie”, ne complacem în adormire? Chiar dacă ne-am pierdut învățătura și conștiința originii deciste (daciste), inconștientul colectiv a conservat și a scos la suprafață pe acest nominativ „IO”. Nu mai știm nimic despre forța magică a lui Zece, care ne-a pepetuat ocult prin vremile ostile. D(Z)ecii (deții-geți – decii-daci) din antichitate suntem „IO” (10), zecii (deții) de astăzi care ne zicem români. Prin acest cod genetic ascuns venim de foarte departe, dinspre nemurire. Românismul nu e decât „schimbarea la față” a dacității! Descifrându-l am putea accede la cheia strămoșescului tezaur spiritual, depozitat în fiecare dintre noi. Procesualitatea acestei treziri a decismului zalmoxian (noua eră) configurează o veritabilă revoluție planetară a trecerii de la egoismul antropocentric al lui Eu la generozitatea universalistă a lui Io. După ce timp de vreo două milenii, cu trei zerouri mai mult decât cerea filozoful discipolilor săi, ne-am retras din istorie și ne-am comportat ca niște akustikoi, poate că a sosit vremea să redevenim mathematikoi. Acești copii teribili, niște hermesieni aflați abia la a treia întrupare a lui Thot (Trismegistul), duc planeta către nimicire. E imperativă revenirea noastră, continuatorii celei de-a zecea întrupări a Totului sub forma unui nou Început, spre a aduce lecul salvator pentru rănile ei letale. La cum ne temem noi de profeții pare o nebunie, dar prin victoria globalistă a deja vizibilei revoluții planeta ar deveni Zecia - Deția – Geția – Dacia. Ce altceva decât decism (getism, dacism) ar putea reprezenta acest început al civilizației binare a calculatorului? Omenirea, în ciuda încă periculoaselor turbulențe, începe să facă pasul de la trăirismul traianist (criminala rapacitate a lui a avea) către episteme (fiirea gnostică). Nu simțiți cum de „dincolo”, în sfârșit, ne zâmbește Cioran? Suntem un neam profetic, e timpul trezirii, al ieșirii din tăcere! O mai fi existând vreun popor care are drept imn imperativul: „Deșteaptă-te din somnul cel de moarte”!?

Și-am scris această epistolă către viitor,
Io, negrămăticul Decescu.