poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-03-31 | |
„Linişte,
e linişte... ca şi cum m-ar gândi un arbore” de Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Parte din ceea ce suntem datorăm lecturilor care ne transformă și pun în legătură cu gândurile altei ființe. În triunghiul poet, cuvânt scris, lector, cuvântul este mesagerul iar cititorul prin lectură, se spune că desăvârșește opera poetului. Poezia este o fantezie, o artă a cuvântului și, ca orice artă adevărată, lasă impresia unei realități grandios imitate și sesizată cu mijloace deosebite și unice deținute de cei aleși. Se pare că mijloacele lui Nichita Stănescu închipuie o lume altfel. Obiectele trec dintr-un contur într-altul, gleznele înfloresc, brațele sunt șerpi, sărutul vindecă răni, degetele se lovesc între ele clinchetind, sentimentele se ating poetic, se lovesc, se rănesc și, toate fac ca plasa cuvintelor să prindă fugitiv o realitate tainică, ezoterică. În enunțuri paradoxale contrariile supuse propriilor fantezii se unesc între așteptare și expansiune ajungând la esență. Bazată pe capacitatea de uluire și entuziasm, cunoaștere și intuiție, realitatea se suprapune trăirilor și poetul trece dincolo de contemplare, el ...este. Ca răspuns al tăcerii, ca o tresărire a conștiinței și acord între gând, cuvânt, simbol (semn), apare poezia (în „Epica magna”, 1978), de o frumusețe aparte: „Linişte, e linişte... ca şi cum m-ar gândi un arbore” Într-o stare de emoție extatică poetul respiră tăcerea. Pauza impusă de cele trei puncte de suspensie își îndeplinește rolul prelungind amânarea înțelesului, suspansul. Litera scrisă accentuează misterul parcă avertizându-ne despre ce va urma în următorul vers: „ca şi cum m-ar gândi un arbore”. O metaforă ingenioasă, care prin plasarea substantivului la sfârșit de vers se apropie de tehnica ghicitorii, folosită de maeștri haikuului. Poetul nu povestește, el descrie. Se spune că un haiku este efectul unei satori (revelație), starea de uitare de sine și în momentul când natura şi omul sunt o singură ființă se produce iluminarea. Starea de liniște interioară și mister transmit în doar câteva cuvinte vibrația și palpitul provocator, propriu universului marelui poet. Este de-ajuns să numești o grădină, pădurea, câmpia pentru a retrăi reverii. Dar aici poetul alege și nu întâmplător, arborele. Fără a-l numi concret, arborele în poezia lui Nichita Stănescu este egalul său în căutarea luminii, este ființa și imaginea viului în căutarea echilibrului aerian, este verticalitatea dinaintea zborului. Nici măcar motive ca arderea sau prelucrarea trunchiurilor, prefacerea în corabie, masă de scris sau sicriu nu izbutesc să șteargă imaginea copacului viu, înalt, verde, vertical. Nimic nu-i mutilează ființa și dincolo de liniște, dincolo de contemplare, în comuniune perfectă poetul trăiește starea de ființă tăcută a copacului-arbore. Aceste versuri sunt pacea transcrisă din partea celui golit de gânduri. O pace interioară proprie ființelor umane indusă și de factori externi. Un copac, o floare, soarele și luna înseamnă reverie, stare de armonie și vis până la contopire cu subiectul contemplării. Un exercițiu de solitudine și oprire a agitației, un repaus impus va duce la realizarea sinelui. „Exagerarea este prima lege a artei. Un pom de trei ori mai mare decât pomii din jur, sau de trei ori mai mic, devine un monument al naturii, adica un obiect de artă. Cel care îl iubește se modifică pe sine” (Nichita Stănescu, citat din „Sandaua lui Marc Aureliu”). Valoarea artistică denumită „mono no aware”, specifică firii și culturii nipone și folosită de poeți pentru a comunica înțelesul vieții și al lumii printr-o trăire vibrantă percepută cu inima și spiritul (kokoro), pare a nu fi străină poetului. Prin identificarea cu natura înconjurătoare, fragilitatea și vremelnicia ființei este transmisă cu sensibilitate, cu tandrețe și respect, resimțită fiind trăirea cu patos a nimicniciei, a trecerii misterioase într-un dincolo, într-o altfel de înțelegere a liniștii. O liniște amplificată de empatia și respectul cu care te pleci, golit de propriul ego, te predai cu umilință celăluilalt, însuflețindu-l: „ca şi cum m-ar gândi un arbore”. Așa cum pentru Lucian Blaga cuvântul este o rană a tăcerii în numele lui Nichita pledează necuvântul. Superioare ideii de scris sunt necuvintele poetului în general dar acest poem, ca și celelalte câteva în spirit nipon, sunt o metamorfoză a creației poetului, prin bogăția de sensuri către nevăzut, neauzit, neînchipuit. Dinamica frumuseții realizată prin valorizarea materiei împlinește rolul de înălțare a pshismului celor care vor resimți bucuria mută a lecturii. Așa cum arborele purifică sevele eliberându-le în frunză, floare, fruct, lectura se substituie bucuriei de a respira prin cuvântul poetic. Acest poem transmite ideea de înălțare, de transformare. Între gândire și vis, imaginația este alchimistul catre transmută în cuvinte bogăția lăuntrică a poetului Nichita Stănescu, o imagine a sinelui ca o făgăduință a stării de imponderabilitate, o „beție” metaforică șoptindu-mi să scriu și eu cu îndrăzneală, pentru mai târziu: gândește-mă azi/ arbore/ mâine-ți voi fi hrană. (Ana Urma, Vaslui, 04.12.2018). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate