Marin Sorescu
(1936 – 1996)


„Întîmplare
Cu mine se petrece ceva.
O viață de omˮ

Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator, eseist, cronicar și traducător, unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani, debutează la vârsta de 28 de ani (1964) cu volumul de parodie „Singur printre poețiˮ, publicând în timpul vieții un număr de douăzecișitrei de volume. Printre cele mai cunoscute titluri, amintim: „Tușițiˮ (1970), „Suflete, bun la toateˮ (1972), trilogia „Setea muntelui de sareˮ („Ionaˮ, „Paracliserulˮ, „Matcaˮ - 1974), cele 4 volume din ciclul intitulat „La lilieciˮ (1975, 1977, 1980, 1988) dar și romanele: „Trei dinți din fațăˮ (1977) și „Viziunea vizuiniiˮ (1982), literatură pentru copii: „Unde fugim de acasăˮ (proză, 1967), „Cirip-ciorapˮ (versuri, 1993), critică literară „Ușor cu pianul pe scăriˮ (1985). Sunt numai câteva din mulțimea de titluri care i-au adus în repetate râduri premii din partea Academiei Române și a Uniunii Scriitorilor din România dar și numeroase premii internaționale. Opera sa cuprinzând șasezeci de titluri a fost tradusă în peste douăzeci de țări. Marin Sorescu, membru titular al Academiei Române, unul dintre cei mai activi scriitori români, a ocupat de-a lungul vieții întreaga gamă de funcții în strânsă legătură cu formarea sa ca scriitor, de la redactor, la redactor-șef de revistă literară, director de editură și până la funcția de ministru al culturii. După apariția volumului „Poeme” (1965), marele critic George Călinescu a scris în revista Contemporanul: „Este entuziast și beat de univers, copilaros, sensibil și plin de gînduri pîna la marginea spaimei de ineditul existenței, romantic în accepția largă a cuvîntuluiˮ.

Mândru de originile sale, înzestrat cu o inteligență critică de necontestat desprinde din trecut cuvinte, sintagme și le montează fascinant și optimist într-un ludic tinzând spre oralitate, presărat cu idei și filozofii de viață. Vom observa în versurile sale o gravitate afișată cu grație, o gravitate din care nu lipsește floarea cochetăriei cuvântului într-un joc al înțelepciunii și exuberanței reținute, în parafraze cu o delicată tentă spre livresc și modern. Poetul se reinventează pe sine în poezie ca într-un joc simplu, natural: „Am zărit lumină pe pământ, / Şi m-am născut şi eu / Să văd ce mai faceţiˮ. Regăsim în poezia lui Marin Sorescu teme, atitudini comune dar și o tandrețe absurdă (ca în picturile lui Chagall): „Am legat copacii la ochi / Cu-o basma verde / Și le-am spus să mă găseascăˮ.

Dornic de experimentare, pasionat și tenace se va apropia de artele plastice, reușind în pictură ca și în poezie, mare parte dintre tablourile sale fiind astăzi în custodia Muzeului de Artă din Craiova.

Marin Sorescu, un poet sensibil în căutarea noului nu va rămâne indiferent față de poezia de inspirație niponă, haiku. Astfel că în anul 1990 apare cu poezie, în antologia „Umbra libelulei”, iar în anul 1991 este cooptat în colegiul de redacție al revistei „Haiku”, fondată de profesorul Florin Vasiliu. În paginile revistei publică alături de poeții de generație: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, Radu Cârneci, Grigore Vieru etc.

Se spune despre imaginea literară că pune cuvintele în mișcare, angajându-ne într-o gândire tainică, departe de murmur fiecare în parte fiind confidenții unor mărturisiri proprii autorului. Depinde de fiecare cum receptăm mesajul, cum facem legătura între cuvânt și semnificație, lectura provocându-ne spre acel onirism în care retrăim reveria scrisului. În funcție de trăiri, afinități, vom „gusta” diferit sau aproape la fel din aceleași cuvinte.

De la Marin Sorescu ne-au rămas poeme senryu, explicite, ironice, vesele dar nu este cazul poemului de față. Laconic, ambiguu, excesiv de eliptic este conținutul poemului în discuție. Este un poem de stare, auster, o situație cred nemaipomenită care l-a făcut pe poet să ne lase o bijuterie ascunsă într-o carapace de cuvinte. Un țipăt în surdină despre care știa că va avea ecou peste ani. Însuși poetul este prezent în formularea: „Cu mine se petrece cevaˮ. Nu este o întrebare, nici o nedumerire, este o constatare. Ne dă de înțeles „cevaˮ, ca și cum i s-ar fi dezvăluit tainele, o împăcare cu sine și omisiunea voită a unei mărturisiri pe jumătate, ca o atenționare ...și ție ți se poate întâmpla. Acel „cevaˮ ar putea fi pus pe seama binecunoscutelor întrebări existențiale: de unde vin? cine sunt? încotro mă îndrept?!!! ...cu cât vrei să afli cu atât te adâncești în căutări. Fără implicarea cititorului versul ar rămâne fără ecou. Și, ca replică la acel „cevaˮ vine răspunsul sec, precipitat și simplu în sintagma (exersată și de noi la propriu și la figurat) în versul de final: „O viață de omˮ. E mult, e puțin, este destul o viață de om?!!! Se spune că un haiku împrumută sau poartă amprenta trăsăturilor de caracter ale autorului aflat în postura de observator. Aș asemui poemul în discuție cu binecunoscutul: „nopți fără greieri / ceva i se întâmplă / universuluiˮ, aparținând scriitorului Șerban Codrin.

Deși greu analizabile, prin poemele sale Marin Sorescu ni se încredințează, ni se destăinuie sincer și vesel. Uneori cu candoarea unui copil, alteori aluziv, distant și meditativ, reușind să creeze acea complicitate favorabilă comunicării autor-cititor. În volumele apărute postum: „Punteaˮ (1997), „Scrinteala vremiiˮ (1997), „Versuri inediteˮ (1999), de cele mai multe ori în spatele cuvintelor simple desprinse din limbajul de fiecare zi, vom descoperi personajul dramatic și fragil dar victorios în lupta cu împrejurările, transformându-și discret și tandru suferința, în poezie (vezi ultima poezie „Scara la cerˮ).

În 1981, într-un interviu publicat în revista România literară, la întrebarea: „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?ˮ, Marin Sorescu răspundea în stilu-i caracteristic: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”. (Ana Urma, Vaslui, 21.01.2019).

Bibliografie:
http://poetii-nostri.ro/marin-sorescu-autor-44/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu