Când te bântuie trecutul într-o relație, devii parțial dezechilibrat, un saltimbanc într-o reluare ce se dorește a fi prezent.
Cauzalitate.
Un cumul haotic și obsesiv al amintirilor mai puțin plăcute (transformate ad-hoc în scenarii), sau poate al regretelor, greșelilor din trecut, eventual reiterate, sau anumitor neînpliniri îți induc acea stare oarecum extrapolată cu negativități-consecință de care n-ai avea nevoie, în care predominantă este frustrarea. Acuzându-l pe cel de lângă tine de starea ta (cel mai probabil fără motiv), nu ajută cu nimic. Din contră: devii nerezonabil, sau și mai trist... neprincipial, iar relația în sine se depreciază și mai mult.(efect macro)
Demers.
Ai vrea să fii mai bun, dar nu ești și nu poți fi exact din cauza slăbiciunii dobândite prin conștientizarea frustrărilor aproape permanent instalate, depresiv-deprimante. Pe un ”teren fertil”, pot fi chiar molipsitoare și în afara oglinzii. (mecanism intim)
Se spune că în artă, de exemplu, frustarea te împinge către creații superioare calitativ, tocmai prin dorința de autodepășire izvorâtă din nemulțumirea față de propriile realizări raportate la un moment dat. Ce ne facem însă când îndepărtăm dualitatea artistului din noi, rămânând cu ceea ce suntem de fapt în viața de zi cu zi, respectiv omul confruntat cu problemele, și mai ales cu opțiunile rămase, sau inventate pe moment, mințindu-ne constant că pupând eventual niște moaște ne vom teleporta dincolo de barajul greutăților? Am pocnit din buze, sau din degete, și gata... toate s-au rezolvat de la sine: un obstacol care nici n-a existat. Oare? Nu cumva loialitatea propiilor iluzii auto-prefabricate să zicem de disperare, sau dintr-un optimism incurabil, convenient, ne afundă și mai mult în labirintul situațiilor fără ieșire?
Minuni? Or fi..., dar nu de genul ăsta.
Decepție, urmează deziluzia (sau invers).
Am vrea atunci să fim Baronul Münchhausen, călător pe ghiuleaua care sparge toate zidurile, în căutarea fericirii eterne, a bunăstării pe care, încrezători, ne-o pretindem ca fiind de drept și pentru care nu trebuie să muncim ca să ne-o permitem. E acel ceva pe care Universul, (căruia îi transmitem brusc toate pozitivitățile de care mai suntem în stare la momentul respectiv), are obligația să ni le retransmită înzecit înapoi, privilegiat (și personalizate cf dorințelor), pentru simplul fapt că batem (cu plus) din picior. O singură scăpare, însă: e o minciună ”de bine”, exclusivist egoistă și răsfățată (în niciun caz dragoste, exceptând poate de sine), lacomă ca un bilet jucat la loto Univers, iar acesta, drept răspuns, își va declina doar statutul de sistem piramidal, iar tu (predicția cea mai probabilă) rămâi pe ultimul rând, cel al nemulțumiților (microefect), un jucător-sponsor abund in facto de negatitivitate ulterioară gratuită cu consecințele aferente, care n-a beneficiat de niciun câștig, bila neagră scăpată pe jos la un biliard jucat eronat: limită din integrala prostiei, când șansa (ta) tinde la minus-infinit.