Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte, propria cămașă pare a-i fi mai aproape decât interesul general al societății, al țării.
Alexandru Paleologu spune, în „Interlocuțiuni”: „Există oameni cărora le este cu neputință să recunoască faptul că au greșit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaște nimic. Un domn, un om onest, o face foarte ușor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilință.”
Îmi vine în minte bunica.
Își știa întotdeauna rostul prin curtea de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori, vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne și căreia îi cunoștea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea povești ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le știa din copilărie. Seara își așeza pe nas ochelarii prinși cu sârmă și deschidea singura carte pe care și-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subțiri și foșnitoare, aproape transparente și cu margini roșii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ãsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflați într-o nesfârșită luptă în care fiecare urmărește să devină el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deținerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăznește că gândească altceva. Și nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i așa?
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare și credință. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însușirea de căpetenie a ființei umane nu este atât iubirea de sine cât ura și invidia față de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simț dorește să evadeze în credință, în cărți, în disperare?
Nu ne mai știm locul în societate iar coatele au devenit obiecte de cățărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalți pe care îi disprețuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Aș propune celor din conducerea acestei țări, dar și nouă, tuturor, un exercițiu de umilință. Să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei țări. Acestei lumi. Câtă tristețe și câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încât nici tristețea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic față de stropul acela de eternitate.