Cum vorbea Cioran, un filosof abuzat de „povara” creștinismului și a credinței ca mod de a fi, despre Sfântul Pavel (numit de Petre Țuțea “…e toată Mediterana”)? Întregul concept cioranian era un mod din exprimarea filosofiei nihiliste, care își avea manifestarea în cele cuvântate de Nietzsche, gânditorul german proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism și apologia nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis” ! Înainte de el, Max Stirner, un alt dezaxat a declarat război oricărui standard și oricărui principiu, proclamându-și propriul ego împotriva lumii și hohotind triumfal deasupra “mormântului umanității”. Serghei Neceaev a transpus atât de desăvârșit în practică această teorie, încât până astăzi pare creația unui delir mai degrabă, dacă nu a unui demon, ducând o viață de o cruzime și de o amoralitate cu totul lipsită de principii sub pretextul eficienței în cauza Revoluției. El a constituit sursa de inspirație a personajului Piotr Verkovenski din „Demonii” lui Dostoievski, un roman reușit în descrierea mentalității nihiliste extreme. Aceste gândiri înlănțuite în sistemul ateu au dus la apariția ideologiilor cruzimii care au considerat normal să facă din om săpun sau obiect decorativ, unealtă de construire a idealului național-socialist sau comunist! “Demonii” lui Dostoievski erau personaje oarbe, se limitau la negație și la un mod de exprimare negaționist. Nu dezvolt prea mult, vreau doar să remarc tipul conceptual cioranian și cel paulinian. Pavel (Paul) cel decapitat pe timpul debilului împărat roman Nero, fostul fariseu Saul - martir creștin și trezit de Christ, misionar și evanghelist al Învierii. Nu există în istorie un caz asemănător cu a lui Pavel, din prigonitor să ajungă creatorul creștinismului pentru neamuri! Se știe de disputa între Pavel și Petru pentru o credință fără povara tradiționalismului (vechi testamentar) și simplificarea rezumată la: a nu fi desfrânat, a nu mânca spurcăciuni, animale cu sânge în ele, sugrumate și a nu te închina la idoli. Îndemnul paulinian pentru tineri era să-și închine viața lui Dumnezeu, să trăiască în credință, curățenie sufletească, să-și țină trupul în frâu!
Cioran susține în ,,Ispita de a exista", mai precis în ,,Destinul cuvintelor": Despre suflet ce se mai poate spune? A fost limitat la dimensiuni omenești de către puterea creștină. Astăzi apare doar regretul pentru vremurile apuse. Sufletul venerat în trecut de înțelepți, astăzi s-a uzat. Sfântul Pavel a adus creștinismul la o formă îngrozitoare. A făcut din el un cult lipsit de rafinament, plin de brutalitate, neîngăduitor. Părerile lui asupra căsătoriei, abstinenței sau a virginității aveau să înlăture din religia creștină orice nuanță de eleganță. El este responsabil de prejudecățile pe care le avem chiar și în ziua de astăzi în religie. Sfântul Pavel a amplificat restricțiile ce încă ne încremenesc instinctele. Prin rugăciune nu descoperim nimic nou. Gândul înseamnă sfârșitul venerației. Doar atunci când faci efortul de a gândi se destramă iluzia religiei. Sfântul Pavel a fost chinuit de gândul că poate fi celebru. A vrut neapărat să își asigure faima postumă, ecoul faptelor sale. Așa a ajuns civilizația putregăioasă – o civilizație în care Sfântul Pavel încă se mai plimbă nestingherit . Dumnezeu nu vorbește niciodată cu ființa. Această tăcere îl anulează atât pe el, cât și pe individul care așteaptă răspunsul divin. Cioran afirmă în „Lacrimi și sfinți” că poate să moară împăcat, pentru că nu mai are nimic de împărțit cu Dumnezeu- nicio așteptare, iar o întâlnire mistică nu ar face decât să împrăștie neantul în jurul lui.
„ Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu e decît neantul suprem. ”
Chiar dacă a fost pronunțată cu multe secole înainte, definiția dragostei la Sfântul Pavel este în cea mai simplă și frumoasă exprimare mult peste scriitura cioraniană nihilistă:
1 Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n'aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.
2 Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încît să mut și munții, și n'aș avea dragoste, nu sunt nimic.
3 Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n'aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.
4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gîndește la rău,
6 nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,
7 acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul.
8 Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.
9 Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;
10 dar cînd va veni ce este desăvârșit, acest ,,în parte`` se va sfârși.
11 Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m'am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12 Acum, vedem ca într'o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.
13 Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.