Astăzi, poate mai mult ca altă dată, m-am diagnosticat cu sindromul întrebărilor... fără răspuns.
Dacă ar fi să admitem că spiritul nu moare, așa cum înțelegem noi conceptul de moarte, ci suferă doar transformări energetice, actualmente invizibil ambalat în vizibilul trup dependent invariabil de funcția ”t” ca element ireversibil, ce-și pune categoric amprenta sub forma unei integrale nedefinite atât asupra formei, cât și a conținutului în evoluția lui firească, ar trebui (logic) să admitem că ne-am născut din „moarte”, adică venim ”reîncarnați” din neantul ăla în care ne vom și întoarce în curând, pierzându-ne forma, poate a ”n”-a oară. Nu cred că putem trasa decât fictiv o barieră de început și una de sfarșit, delimitând astfel un așa zis ciclu pe care obișnuim să-l numim ”viață” și nici ”loop” atemporal nu avem voie să-l numim. De ce? Ce ne-ar împiedica (speculativ) să admitem o distorsiune absolută a spațiului, în care de asemenea ”t” n-ar mai avea un start și un stop predefinit? Să zicem, așa de amorul artei, că imaginativul ăsta, fără puncte de reper, ne-ar motiva existența de nicăieri, iar spațiul indefinit de altfel și fără dimensiuni perceptibile(decât limitat) ar putea exista măcar teoretic.
Nu cumva, într-o atare situație, s-ar verifica ca fiind veridice (și mai ales convenient) toate celelalte teorii aferente? Păi, să enumerăm câteva, funcție de parametrul cel mai important:
Timpul = infinit
Spațiul = nedefinit (capabil de ”n” dimensiuni)
Evoluția = există, automat și involuția (regresul), dinamica
Curburile spațiului (perceptibile)= există
Relativitatea= există
Legăturile fizice= există (v. Masa, gravitația, cu toate efectele ei de spațializare: sfericizări stelare, găuri negre, energii cinetice și potențiale, etc)
Ordinea/dezordinea universală= există
Etc
De unde venim(?)... nu știm. Știm doar că la începuturi (să-i zicem copilărie, tinerețe) singura încărcătură pe care o aveam erau inocența, dragostea, puritatea, (ceea ce ne determină să credem că venim dintr-un mediu purificat) avizi fiind să ne dezvoltăm percepțiile, iar în procesul de maturizare să acumulăm cât mai multe informații și înțelepciune. Ce să facem cu ea? Bine, rău...? devine o chestiune de opțiune (liberul arbitru), iar asta ne duce cu gândul că existența noastră de acum ar putea fi un teren de luptă a ”soldățeilor +/-”, în care, evident, fiecare își alege tabăra.
Oricum, departe de noi toate astea, de ce ne-am bate capul? Avem facturi neplătite. De acord, dar există o factură neplătită mai veche decât toate, aș îndrăzni s-o numesc ”motivația vieții”. Pentru că dacă ne-am obișnuit să numim MacroUniversul ” Tatăl Ceresc”, sau ”Dumnezeu”, sau cum vreți dvs, iar MicroUniversul (perceptibil, sau intuitiv) ”Fiul”, ambele în directă interacțiune cu existența și acțiunile noastre, poate ar fi timpul să o punem deasupra celorlalte facturi neplătite și să dăm măcar niște rate la ea, (chestie pe care mulți oameni și români în special au uitat s-o facă), pentru că plata finală se va face exact în ziua când aceste întrebări vor căpăta sens, iar răspunsul la ele va conține și relevanța lor acceptată pe post de adevăr absolut. Nu te judecă nimeni, singur vei face asta și sigur îți va fi frică. De luat, nu iei nimic cu tine... probabil doar regretele tardive că ai ales o cale greșită, sau, în cazul cel mai fericit, că ai oferit doar parțial din ce-ai fi putut oferi ca motivație existențială.