Dacă omul ce face excese este străbătut de la un capăt la altul al ființei de hedonism, aderând la doctrina lui Epicur, conform căreia plăcerea trebuie să ne conducă într-o viață searbădă, ternă și fadă, omul cumpătat apreciază asceza, însă nu are puterea de a o practica, pune la distanță egală de sine cumpătarea și normalitatea, care se influențează în mod pozitiv reciproc.
Omul cumpătat desfide excesele, se înfășoară în aura răbdării, pentru a face față asalturilor exceselor de tot felul, calmul lui a câștigat lupta împotriva nerăbdării, agitației, tumultului și alertului, iar timpul propriu al omului cumpătat curge într-un ritm lent, fără oscilații, rectiliniu și uniform.
Omul cumpătat nu este atras de schimbare, fiindcă aceasta are prea multe variabile, pe care nu le poate controla, și își face din stagnare o stare confortabilă, lipsită de stres și comodă.
Între sterilitatea desuetului și fertilitatea noului, omu cumpătat, dacă este pus să aleagă, se află în dificultate, iar dacă ar exista ceva între cele două opțiuni, atunci acel ceva, acea situație le-ar alege, căci omului cumpătat îi place media, mijlocul, centrul, îi repugnă deviațiile omului traversat de excese.
Când se întâlnește cu absurdul, îl consideră o elucubrație, și îi opune raționalul a cărui dialectică prăbușește absurdul.