Martin Luther a trăit într-o epocă care a schimbat civilizația europeană în mod definitiv. Este vorba de Renaștere care vine în urma Evului Mediu și cronologic cuprinde perioada dintre secolele XIII și XVI. Separarea acestei epoci în una de sine stătătoare este legată de o înflorire culturală și de progresul social care a avut loc atunci în majoritatea țărilor europene.
Renașterea a apărut în interiorul culturii orășenești, unde se producea o revizuire a valorilor medievale tradiționale. Sub semnul întrebării a fost pusă ierarhia socială feudalistă, iar în locul restricțiilor de castă de altădată o răspândire largă are o nouă viziune asupra omului, care pune accentul pe independența personalității umane și pe emanciparea deplină a acesteia de normele morale vechi. În sensul larg al cuvântului, Renașterea a însemnat apariția valorilor culturale noi și a unei noi viziuni asupra lumii. În acea perioadă Nicolaus Copernicus fundamentează heliocentrismul, Galileo Galiei face primele sale experiențe științifice, au loc descoperiri geografice și călătoriile în jurul lumii, descoperiri în domeniul anatomiei umane, iar Johannes Gutenberg inventează tiparul. Tot mai curajoasă și mai insistentă devine critica la adresa reprezentanților bisericii catolice și a dogmelor bisericești. În secolul al XVI-lea aceasta a rezultat în mișcarea Reformei și în apariția protestantismului, în fruntea căreia și se află Martin Luther – teolog, traducător, polemist, pedagog, contemporan cu marii umaniști ai epocii: Erasmus din Rotterdam, Thomas More, Leonardo da Vinci, Paracelsus, dar și cu legendarul doctor Johannes Faust.
Pe lângă rolul lui Martin Luther în desfășurarea procesului de Reformă care a însemnat o piatră de hotar în istoria Europei, acesta s-a dovedit a fi și un reformator al limbii literare germane, fapt care se demonstrează prin influența traducerii sale a Bibliei în limba germană.
Către începutul secolului al XVI-lea Biblia juca un rol minor în cadrul serviciului tradițional catolic. În timpul slujbei câteva pasaje-cheie se citeau în limba latină care uneori nu era înțeleasă nici de preot. Nimeni nu încerca să facă în așa fel încât adunarea să înțeleagă cuvintele rostite. Rolul principal al enoriașilor era de a fi martorii pasivi ai serviciului divin fără a participa la el. De asemenea, studierea Bibliei de către mireni nu era recomandabilă, deoarece în lipsa unei pregătiri teologice aceștia ar fi înțeles-o greșit. Mirenilor trebuia să li se spună ce să creadă, însă ei singuri nu aveau voie să citească Biblia.
Martin Luther dezaproba acest punct de vedere potrivit căruia reprezentanții bisericii își luau drept rol de a fi mijlocitori între Dumnezeu și cuvântul lui, pe de o parte, și oamenii simpli, pe de alta. Luther era convins că rolul preotului era să ajute pe orice om să formeze o legătură directă cu Dumnezeu. Pentru a atinge acest scop, toți trebuia să înțeleagă Biblia cât mai complet cu putință. Aceasta însă presupunea accesul la ea într-o limbă pe care s-o poată înțelege. Astfel, lectura și înțelegerea Bibliei erau, în viziunea lui Luther, fundamentale pentru credința creștină.
În Germania acelui timp existau deja cel puțin 18 traduceri ale Bibliei în germană. De la 1466 erau tipărite 14 traduceri în germana de sus (Hochdeutsch), iar de la 1480 – patru în germana de jos (Niederdeutsch). Pe lângă acestea existau mai multe traduceri separate ale textelor biblice și o mulțime de armonii evanghelice anonime (Perikopenbücher). Toate ele aveau la bază Vulgata și nu textul original ebraic și grecesc care a devenit accesibil în acea perioadă datorită eforturilor umaniștilor Johannes Reuchlin și Erasmus din Rotterdam. Lui Luther toate traducerile anterioare i se păreau inadecvate, deoarece conțineau o mulțime de greșeli, iar pe de altă parte anumite pasaje-cheie nu corespundeau cu propria lui interpretare. Astfel, deja de la începutul activității sale, Luther a hotărât să facă propria lui traducere.
Această ocazie a venit în momentul în care el a fost capturat pe drumul de întoarcere de la Dieta de la Worms și dus la îndepărtatul castel Wartburg al electorului Frederic, unde și-a abandonat rasa monahală și a locuit sub numele de Georg, moșierul. Aici, într-un anonimat aproape desăvârșit, el numai în trei luni a tradus Noul Testament integral în germană, prima ediție a căruia a apărut în 1522. În următorii 24 de ani, Luther fără încetare a revizuit textul acestei traduceri. În acea versiune relativ liberă, Luther a folosit metaforele limbii germane vorbite în epocă, descrisă deseori drept „țărănească”. Astfel el voia să fie sigur că oamenii de rând înțeleg mesajul biblic prin prisma experienței lor. Acest aspect al traducerii era consolidat de numeroase ilustrații lucrate în lemn care plasau istorisirile biblice în Germania secolului al XVI-lea. În rezultat, Noul Testament tradus de Martin Luther în foarte scurt timp a devenit un punct de referință pentru limba și literatura germană, la fel cum aceasta s-a întâmplat mai târziu cu versiunea autorizată a Bibliei lui Iacob I al Angliei.
În lipsa timpului liber necesar, traducerea Vechiului Testament s-a realizat mai încet. Aceasta a văzut lumina tiparului în 1534. Abordarea era aceeași. Luther a declarat că unul din scopurile sale era „a-l face pe Moise atât de german încât nimeni să nu-l bănuiască a fi evreu”. Rezultatul a fost o traducere cu care poporul german se poate identifica. Luther însuși spune: „M-am străduit în această tălmăcire să dau o germană curată și clară. Ni s-a întâmplat adesea să căutăm timp de două, trei sau patru săptămâni câte un singur cuvânt, întrebând pe alții, și totuși uneori nu l-am găsit”.
Luther voia ca limba traducerii sale să fie pe înțelesul oamenilor simpli din popor. Principiul de care el se conduce în traducere este următorul: „Man mus die mutter jhm hause / die kinder auff der gassen / den gemeinen man auff dem marckt drumb fragen / und den selbigen auff das maul sehen / wie sie reden / und darnach dolmetyschen / so verstehen sie es den / und mercken / das man Deutsch mit jn redet”. („Trebuie să întrebi pe mamă în casă, pe copiii de pe uliță, pe omul de rând din piață, să te uiți la gura lor ca să vezi cum vorbesc și apoi să tălmăcești; atunci te vor înțelege și își vor da seama că le vorbești nemțește”).
Pe lângă limba populară, Luther folosește și cea literară și de cancelarie vorbită în Saxonia (Meißen), pe care o consideră aptă de a fi inteligibilă în întreaga Germanie, atât de divizată dialectal. Către începutul secolului al XVI-lea, limba germană folosită în cancelariile saxone avea tendința de a se apropia de standartul limbii cancelare imperiale. Deja în secolul al XV-lea limba din Meißen era foarte cotată: „In Meißen Teutsche Sprach gar gut”. Datorită literaturii didactice, mistice și juridice, care venea din regiunea de est a Germaniei de mijloc, limba germană supradialectală începe să influențeze lexicul limbilor literare din sudul și nordul Germaniei chiar înaintea lui Luther. Mai târziu însă, în una din Convorbirile din jurul mesei („Tischreden”), acesta făcea următorea observație: „Ich habe keine gewisse, sonderliche, eigene sprache im deutschen, sondern brauche der gemeinen deutschen sprache, das mich beide, Ober- und Niederlende, verstehen mögen. Ich rede nach der sechsischen canzlei, welcher nachfolgen alle fürsten und könige in Deutschland… Darum ists auch die gemeinste deutsche sprache. Kaiser Maximilian und churfürst Friderich, hertzog von Sachsen, haben im römischen reiche die deutschen sprachen also in eine gewisse sprach gezogen”. Deja în 1531, gramaticul Fabian Frank din Bunzlau scria în „Ortografia” lui că cea mai pură întruchipare a unei limbi germane comune („das rechte reine Deutsche”) el o vede în limba lui Luther, în cărțile tipărite la Augsburg de Johann Schönsberger și în limba cancelariei imperiale, pe care o opune limbilor locale („Landsprachen”) și avertizează de infiltrarea lexicului dialectal în această limbă comună. Traducerea Biblei de Luther vine în momentul când mai mulți cărturari ai Germaniei simțeau nevoia unei normalizări sau normativizări a limbii germane. Este elocventă în acest sens observația pe care o face Rudolf Agricola în prefața la ai săi „Dreyhundert gemeyner Sprichwörter” (1529): „Alle Nationen haben ihre Zungen und Sprachen in Regeln gefasset, allein wir Deutschen haben solchs vergessen, das unser gering geachtet”.
Pe lângă toate acestea, în traducerile sale Luther a folosit parțial și literatura didactală și mistică pe care o cunoștea foarte bine. Traducerea sa din Noul Testament, de exemplu, a fost profund marcată de „Viața lui Hristos”, apărută în secolul al XIII-lea și care în Europa Occidentală din acea perioadă se considera „unică în felul său prin măiestria-i lingvistică”.
Un rol hotărâtor în procesul traducerii l-a jucat și simțul cuvântului potrivit și talentul lui Luther de a crea limba. Astfel, din Scrisoare despre tălmăcire (Sandbrief von Dolmetschen, 1530) aflăm următorul exemplu: când în Evanghelia lui Matei (12, 34) traducerea literală cerea formularea: „Din prisosința inimii grăiește gura”, Luther a obiectat: „Înseamnă oare aceasta a te exprima în germană, întreb eu? Oare un german înțelege aceste cuvinte? «Prisosința inimii» (Überfluß des Herzens) nu e spus nemțește... Mama din casa omului de rând vorbește așa: «Inima plină prin gură se revarsă» (Wes das Herz voll ist, des geht der Mund über). Asta e adevărata germană”. De asemenea, Luther folosește șiruri de cuvinte sinonimice pentru a reda cele mai fine nuanțe ale sensului (de exemplu: gehen, fahren, wandeln, wallen, wandern, ziehen), revine la proverbele populare, pentru a le formula într-o lumină nouă, uzuală și azi („zwischen Tür und Angel”, „den Braten riechen”, „das Herz ausschütten”).
Erasmus Albertus, un umanist contemporan al lui Luther, îl numea drept un creator al limbii scrise germane („Lutherus linguae Germanicae parens, sicut Cicero Latinae”), în primul rând în partea ei stilistică și artistică, și nu cea gramaticală sau fonetică. Luther însuși se considera în primul rând un traducător al Bibliei și nu avea pretenții de nou legiuitor al gramaticii și foneticii germane. Luther nu era un filolog în sensul strict al cuvântului. Cuvântul era pentru el doar o „teacă în care se află tăișul spiritului (al evangheliei)” („darynn dis messer des geysts stickt”). Anume acest aspect al traducerii sale era apreciat foarte mult mai târziu.
Sute de mii de exemplare ale Bibliei traduse de Luther au fost scoase de sub tipar în timpul vieții sale și mai târziu, putând fi găsite aproape oriunde se vorbea sau se citea germana, mai ales în școlile protestante, ceea ce a contribuit la afirmarea limbii germane scrise noi (Neuhochdeutsch) în baza germanei de mijloc din est (Ostmitteldeutsch). De la Biblia lui Luther a pornit o epocă de reînnoire a limbii și în literatura germană. Desigur, la început această traducere a însemnat și o ruptură cu scrierile catolice, care au rămas străine limbii protestante. A fost nevoie de ceva timp pentru a se stabili o legătură. Începând cu perioada Reformei, creația literară catolică treptat cedează protestantismului poziția dominantă în domeniul limbii și al poeziei. Pe limba Bibliei lui Luther în mod conștient s-au sprijinit și reprezentanții literaturii clasice germane (Klopstock, tânărul Goethe).
De la Biblia lui Luther, care cu adevărat poate fi numită o biblie populară (Volksbibel), a pornit o unificare a poporului printr-o germană literară modernă, supradialectală. Regiunile din sudul și nordul țării ajung să se înțeleagă treptat cu ajutorul unei limbi create în centrul Germaniei. Mai târziu această unire a fost umbrită de calvarul Contrareformei și al Războiului de Treizeci de ani. Însă aceasta este deja o altă pagină din istoria Germaniei.


Bibliografie:

1. Deutsche Literaturgeschichte in einem Band. Hrsg. von Prof. Dr. Hans Jürgen Geerdts. Berlin: Volk und Wissen Volkseigener Verlag, 1965. – S. 98-101
2. Martini, Fritz. Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent. În românește de Eugen Filotti și Adriana Hass, cuvânt înainte de Liviu Rusu, cu un studiu critic de Tudor Olteanu. București: Editura Univers, 1972. – P. 105-108
3. Randell, Keith. Luther și Reforma în Germania 1517-1555. Ediția a 2-a rev. Traducere de Raluca Mihail. București: Editura BIC ALL, 2002. – P. 59-60 („Acces la istorie”, nr. 2)
4. Бах, Адольф. История немецкого языка. Перевод с немецкого Н.Н. Семенюк. Редакция, предисловие и примечания проф. М.М. Гухман. Москва: Издательство иностранной литературы, 1956. – С. 164-176