Mai mulți ani la rînd, Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu” din Chișinău oferă publicului cititor din capitală ocazia unor lecturi plăctute și utile. Romanul „Al 7-lea simț” (Editura Prut Internațional, 2013) de Nicolae Rusu, care a marcat cea de-a X-a ediție a programului „Chișinăul citește o carte”, este o astfel de scriere – captivantă și problematizantă, totalizatoare și clarificatoare.
Lipsit de prejudecăți, dar înarmat cu convingeri, Nicolae Rusu își asumă prin acest roman misiunea de scriitor al timpului de trecere, al epocii de tranziție. Autorul și-a asumat un angajament cultural, istoric, lingvistic, spiritual, politic și iarăși pune în discuție probleme sensibile care, fără încetare, macină societatea basarabeană: opțiuni geopolitice, chestiunea limbii, dosarele securității, miturile culturale, speculațiile politice etc. Ceea ce contează este perspectiva, varianta de răspuns care se oferă pentru întrebări incerte și dificile.

Pe un fundal de aproape două decenii (timpul acțiunii în roman se încadrează în perioada anilor 1986-2009), cartea reconstituie marea istorie recentă (dispariția statului sovietic, Marea Adunare Națională, globalizarea etc.) prin prisma oamenilor mici. Fiind un roman metaliterar (protagonistul e un intelectual, care mereu se întoarce cu gîndul la problemele și perspectivele literaturii, precum și la rostul scriitorului într-o societate mancurtizată), cît și politic, „Al 7-lea simț” este totodată și un roman al deziluziilor și al resemnărilor umane.

Cu certitudine, mai multe detalii din această carte vor fi plauzibile pentru cititorii din generația „marii dezlănțuiri”. Nici astăzi nu s-a uitat încă acel entuziasm romantic al politicului din anii ’90, care a fost o continuare firească a idealurilor artistice și civice evocate în creația generației lui I. Hadîrcă, G. Vieru, N. Dabija, M. Cimpoi ș.a. Pentru cititorul mai tînăr însă personajele cărții rămîn niște proiecții în care se concentrează spiritul timpului confuz, privit la o distanță. De aceea, cartea poate fi ușor, păstrînd totodată anumite rezerve, supranumită drept un roman al omului de formație „veche”: un Don Quijote decepționat, purtătorul unor complexe, fobii și frustrări care au germinat în perioada totalitarismului sovietic, un revoltat și idealist, care încearcă să pătrundă în esența lucrurilor din jur.

Într-o discuție cu cititorii săi, N. Rusu a menționat că problema centrală care l-a preocupat mereu, în jurul căreia gravitează și romanul „Al 7-lea simț”, e cea a conflictului mentalităților, a transformărilor (firești sau impuse) în gîndire (cea „veche” și cea „nouă”). Este vorba, pe de o parte, așa cum a menționat deja M. Cimpoi în a sa „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996), despre acei „rătăciți”, „mutanți” sau „monștri”, un produs al mașinăriei ideologice sovietice, deznaționalizați și dezrădăcinați, care dovedesc o incapacitate stupefiantă pentru actul libertății și responsabilității civice. În romanul lui N. Rusu, acest tip uman este reprezentat de „fosta nomenclatură comunistă”, mereu vie și adaptată la noile condiții: „Mi se pare că ei ar trebui să fie numiți, mai corect, nomen-clan-ură [...]”, zice protagonistul romanului. „Aceștia și-au păstrat vechile năravuri și «moravuri»”, „abili și profitori, ei s-au cocoțat pe valurile mișcării de renaștere națională, promovîndu-se unul pe altul”. Un alt model, mai mărunt, dar nu mai puțin semnificativ, al unui homo sovieticus este cel al Mășuțăi, filozofia căreia se rezumă la maxima „peștele caută o apă mai curată, iar omul o viață mai îndestulată”. Ceea ce pentru prietena ei Lira, un om dedublat și ea („rusoaică” pentru români, „româncă” pentru basarabeni), reprezintă un ideal (revenire în Țară), pentru Mășuța e doar un prilej de a profita, aceasta devenind un exemplu viu a „cît de jos poate coborî omul, cît de mărunt poate ajunge, doar pentru un ban mai mult, pentru o bucată de pîine mai mare, pentru o situație în societate...”

Pe de altă parte, o schimbare valorică (cea de mentalitate) considerabilă față de felul de a gîndi și a fi a protagonistului (care e un fel de unitate de măsură a memoriei și al angajării, momentul de intersectare a trecutului cu viitorul) reflectă discuția acestuia cu tînărul Artur: „Valentin sesiză, cu o ușoară tristețe, că tînărul, școlit prin cele mai importante centre științifice din lume, s-a transformat, fără să-și dea seama probabil, într-un cetățean al universului”. Opțiunea protagonistului este tocmai contrară: acesta e convins că după topirea în „creuzetul sovietic” (un fel de globalizare forțată) e nevoie de a se reîntoarce la o „patrie profundă” care poate fi găsită în creația „marilor voștri scriitori, compozitori, pictori...” Principala sa misune (dar și un îndemn al autorului) este păstrarea identității sale istorice, lingvistice, nominale. Conservatismul viziunilor se confruntă în această discuție cu noi provocări de ordin politic, social și economic. Concluzia însă e descurajantă: globalizarea și dezrădăcinarea valorică în varianta postmodernă e doar o altă față (mai nouă) a mancurtizării și deznaționalizării din perioada sovietică. Se pare că tranziția s-a consumat, fiind o punte „dintr-un totalitarism în altul” (S. Pavlicenco), din cel ideologic în cel globalist.

Valentin Raru, protagonistul romantului, se află în permanentă așteptare (a scrisorilor și coletelor, deși așteptarea poate fi privită aici și ca o condiție existențială) și în permanentă mișcare, fapt care oferă narațiunii un dinamism și-i determină totodată structura. Personajul nu trăiește într-un turn de fildeș (al literaturii), ci nimerește (este silit oarecum de circumstanțele acelei perioade istorice) în epicentrul evenimentelor politice și sociale ale timpului. Sugestivă este și ideea asamblării unui aparat de intuiție în timp ce se dezmembrează un stat (cel sovietic). Entuziasmat la început de aparatul fantastic al bătrînului Urar (privit drept nebun, o evocare a quijotismului), cu timpul el „își pierduse interesul față de ipoteticul aparat care sigur, putea fi nu alteceva decît un produs al imaginației dereglate a unui trăsnit”. Mirajele și speranțele inginerești se spulberă exact în momentul cînd protagonistul devine destul de „versat” în deziluziile lumii reale. Reasamblarea aparatului de intuiție devine pentru el o formă de a păstra legături pierdute (prieteni și colegi), iar pentru autor – un mijloc de a conecta diferite contexte geografice, culturale, istorice etc. Cu atît mai firească a fost la finele cărții o răsturnare ironică a tot ce s-a trăit, s-a așteptat de la acest aparat misterios, care nu e altceva decît o batjocură a securității omniprezente.

Lumea romanului se împarte în două sfere (lumi paralele): cea vizibilă (la suprafață) și cea invizibilă (ascunsă), cea a „îngerilor” și cea a „demonilor”, a entuziaștilor și a celor pactizanți, a „păpușilor” și a „păpușarilor”. În acest sens, relevantă se pare o asociație sugerată de titlul romanului: cele 7 simțuri trimit la cele 7 păcate mari (în varanta „Purgătoriului” lui Dante Alighieri), iar „al 7-lea simț” – la cel de-al 7-lea păcat, preacurvia („luxuries”): „omul nou” al tranziției, în viziunea protagonistului, poate să degenereze într-un individ afectat de „lichelism, servilism, corupție și ipocrizie”, omul „cu stomac în loc de creier, care confundă preșul cu demnitatea”. În acest sens, protagonistul întreprinde un exercițiu al rezistenței în fața ispitelor puterii și dezorientării sociale, încearcă pur și simplu să nu-și trădeze propriile idealuri și propria sa esență. Desigur, în continuare, referințele numerologice asociative pot fi lărgite, de ce nu, pînă și la 7 aprilie, o dată decisivă în istoria recentă a Republicii Moldova. Nu mai puțin sugestive sînt și unele nume proprii: numele Talia, soția protagonistului-poet (care, în mod ironic, tot mai mult se distanțează de poezie), ne amintește de muza poeziei din mitologia greacă – Thalia, numele bătrînului Urar amintește de un imperiu asiatic dispărut – Urartu (o referință ludică la dispariția URSS-ului), iar Cezar Mazăre – o combinație oximoronică a pretenției și nimicniciei, a talentului și a vanității.

Deși începe ca un thriller, tensiunea și enigma (discuții despre cîmpuri energetice, clarviziunea, coincidențele misterioase, prezicerea Apocalipsei) nu se menține pe tot parcursul romanului. Narațiunea trece într-o dimensiune mai realistă, mai multe fragmente glisînd spre un patetism moderat și spre critică socială. Unele capitole din carte pot fi citite și ca nuvele aparte, total independente: cel cu Rică (cap. X) și cu Mășuța (cap. XIII). Anul și luna indicate la începutul capitolelor adesea se lățesc, se aprofundează prin amintiri (capitolul XVI, de exemplu, e un fel de „matrioșcă narativă”), asigurînd un fel de coborîre în adînc al timpului. Totodată, romanul e un fel de „scriitură extrovertă” (în care accentul se pune pe acțiune, pe schimbare frecventă a cadrului, pe numărul mare de personaje etc.), mai puțin „introvertă” (concentrarea pe propria individualitate, dominarea monologului interior etc.).

În cele din urmă, un aspect important, de neignorat, al acestui roman polifonic, politematic și politemporal este un exercițiu imagologic intreprins de autor: o altă imagine a Rusiei (nu doar un frate mai mare în sens orwellian) și a rusului (un frate spiritual), față de care se încearcă o eliberare de complexe și reproșuri.