… acea omenie timidă, pe care numai în Basarabia o poți întâlni.
Victor Banaru, „Prevestire”

1. În repetate rânduri Victor Banaru (1941-1997) – „om de știință cu har de povestitor” (M. Cimpoi) – a fost numit un mare umanist, „Om de Omenie” (Gh. Colțun). În singura sa culegere de povestiri „Gust de mătrăgună” (Chișinău: Prut Internațional, 1998; reeditată în 2011) acesta a știut să vorbească nu numai în numele „umanității sale personale”, să exprime pe el însuși, dar și să ne reprezinte și pe noi toți (E. Prus). Astfel, povestirile sale, privite ca „o chintesență a ceea ce credea [el] despre om și lume” (E. Prus), face parte din proza confesională, autoreferențială, puternic marcată de un context istoric, social, ideologic specific (renaștere națională, eliberare din sistemul totalitar sovietic etc.). Pe de altă parte, este evidentă influența exercitată asupra scrierilor artistice ale lui V. Banaru din partea preocupărilor sale permanente de filozofie, artă, literatură, poetică, religie, mitologie ș. a. (I. Guțu), dar și a celor lingvistice: interesul pentru problema organizării conținutului și a formei propoziției, analiza relațiilor cauză-efect sau opoziției „structură de suprafață”-„structură de profunzime” («поверхностная структура»-«глубинная структура») ale discursului, izbutind astfel „să-i redea gramaticii în calitate de teorie a științei un caracter de gramatică drept filozofie a vieții” (I. Guțu). Totodată, opțiunea făcută de el în favoarea prozei scurte se prezintă ca o continuare firească a propriului său stil de comunicare, admirată-i fiind „capacitatea de a observa principalul, de a sintetiza, a spune lucrurilor pe nume, scurt și clar, după principiul non multa sed multum” (Gr. Cincilei) și „măiestria mopasaniană” în arta nuvelistică „ca mijloc spiritual de comunicare cu semenii săi” (I. Guțu).

Omul banarian este dedublat, pătruns de singurătate, prins de contradicții / antagonisme universale / „dihotomii existențiale” (I. Guțu). Acesta este un basarabean scindat între adevăr și minciună, viață și moarte, prostie și înțelepciune, luciditate și beție, real și grotesc / imaginar / aparent. Situat în permanență la limită, la una din extremele acestor contraste, el încearcă să regăsească armonia pierdută, să fie „rezistent la Deformarea” (E. Prus) inevitabilă, este impus să-și încerce propriile puteri și limite. „Atmosfera hamletiană” (E. Prus) și kafkiană „insuportabilă”, dominantă în povestiri, produce imagini alegorice și suprarealiste ale crizei umanului, ale crizei comunicării interpersonale și ale esenței omului basarabean, dar și a omului modern universal. Încercare de a păși peste limite și a găsi soluția într-o situație critică duce în rezultat fie la dezumanizare, fie la suprauman.

2. Prima metamorfoză dezumanizantă din povestirile banariene este rezultatul unei inversiuni de perspectivă / optică / punct de vedere în urma deciziei personajului de a „spune numai adevărul curat, voi fi sincer până la capăt oriunde și oricând” („Adevărul curat”). Un pariu extremal, cu adevărat primejdios, îl eliberează pe Iliuță de cenzura și conformismul comod personal, casnic și social, declanșându-se într-o invectivă dură împotriva realității și calității umanului din jur: „Mă privea de acolo o mutră buhăită cu nasul roșu și cu cearcăne sub ochi, Doamne, iar am băut ca vaca, dar seamăn mai mult cu un bou. Dar dacă-i vorba de adevăr, adevăr să fie, mi-am zis eu. S-o încep chiar de la mine. [...] Dobitoc aveau să mă numească cei din troleibuz, cu care m-am certat nevoie mare. Pe venetici, i-am numit godaci cu chip de om, conaționalilor le-am zis boi fără coarne, femeilor le-am spus că-s niște vaci spaniole, care cu atâta fard nici de carne nu-s bune. Și tot așa până am ajuns să mă iau la harța cu tot troleibuzul”.

În spirit hoffmannian / romantic, personajul devine la un moment dat dedublat / scindat între „adevărul curat” până la capăt și „adevărul curat” „cel care convine”. Astfel, „euforia cu multe fațete ale vinului” este pentru Iliuță și prietenii săi nu numai un refugiu eliberator din realitatea ostilă, dar și o cale / căi spre adevăr, care, odată descoperită, metamorfozează personajul în plan etic. Acesta face cale de la obișnuit și dezumanizare irațională la o luciditate hristică purificatoare: „Proaspăt bărbierit și îmbrăcat la dungă, i-am dat cu nevinovăție binețe soției, ba am sărutat-o gingaș pe obraz. La care ea a strâmbat din nas, apreciind-mi metamorfoza. În stradă și veneticii mi-au părut oameni. Pe cei mai buni i-a adus Dumnezeu, iar pe cei necurați i-a adus și tot o să-i ducă, cugetam eu împăciuitor. Și femeile îmi păreau frumoase. Cât despre conaționali, ăștia îmi erau deja îngeri păzitori și-mi zâmbeau binevoitor la orișice vorbă a mea plină de politețe”.

Întoarcerea la normal devine, în fond, reîntoarcerea la un echilibru uman, la „cine suntem” și „cum suntem”, mai exact la așa cum ar trebui să fim cu ajutorul rațiunii: „M-au trimis acasă să-mi odihnesc aburii de vin, să-mi mai curăț gândurile și limba, tot amintindu-mi că nu trăim între fiare”.

Mizantropia ca efect al unui „adevăr curat” firesc se încadrează aici în formula goyaiană „somnul rațiunii naște monștri”. Nu în zadar Iliuță îndeamnă pe prietenii săi „să ținem minte când bem ultimul pahar”. Aici și în alte povestiri banariene pericolul dezumanizării se păstrează doar la nivel de avertisment personal și se depășește prin forța eticii religioase / creștine. De fapt, personajul din „Adevărul curat” își descoperă un fel de imperativ categoric personal, acea „umanitate a sa personală” (E. Prus), care conform conceptului eticii autonome kantiene ar însemna independența principiilor morale umane de mediul exterior. Acest moment, la rândul său, sugerează ideea eliberării / pășirii peste limite / înălțarea deasupra realității agresive, aflate „în dezordine și discordanță”, în care domină „răutatea, trădarea, cruzimea, intrigile, discordiile, care supun viața unei altei gravități decât cea normală” (E. Prus). De altfel, întreaga carieră științifică a lui V. Banaru poate fi privită și ea ca un fel de „cetățuia [...] de fildeș” („Prevestire”), o izolare și salvare de „murdăria lumii”.

Un moment remarcabil al ipostazei umane din povestirile banariene este raportarea omului la comunitate, în cazul dat la satul basarabean, al cărui viață „își atinge plinul prin extremele” („Suflul deșertului”), sub privirile căruia individului îi este dat să se afirme. Astfel, personajele din nuvela „Divanul” sunt expuși la judecata satului, sunt conștienți de ea și se supun acesteia. Au făcut casa „tocmai așa ca să vadă satul, ca să vadă și să știe satul ce se plămădește și se plăsmuiește prin cuiburile lor. [...] Ș-apoi nu numai să vadă și să știe, ci și să trăiască împreună cu ei fericirea lor neștirbită încă. Și, la urma urmei, cum ar putea oare basarabeanul face ceva fără s-o știe vecinul, fără să-l admire satul?! El și casa și-o face de fală, pentru sat. O ridică palat, nu altceva”.

Aici se observă punerea în practică a acelui principiu kantian care sugerează „să acționezi conform acelei maxime, conformându-te la care ai putea să dorești ca ea să devină o lege universală”, deci comună tuturor. Astfel și fericirea, dar și ispășirea păcatului conjugal se face în văzul satului reprezentat de „bătrânică seculară”, în fața moralei colective încălcate de personaje („ca satul să-l judece după legile sale”): „A uitat păcătosul și de omenie, și de vecinie. Bată-l crucea săl bată... A scuipat cu dezgust bătrâna străbună”.

Pe de o parte, legea supremă morală se regăsește în interiorul individului, pe de altă parte, însă, este ghidată de „legea satului”, tradiție locală și națională. Și tot cum aceste tradiții au fost deformate de intervenții dușmănoase ale „veneticilor”, deformarea umanului / a omenescului este percepută ca un efect din exterior. Practic în toate povestirile banariene observăm, ca fir roșu, o linie deschisă a fobiei față de veneticii ruși explicate divers: personajele din „Divanul” construiesc un gard „ca la ruși, neomenește, judeca satul”, și mai departe: „cine intră nepoftit în casa omului?” – „rusul” – „păi..., în sat avem numai oameni” sau: „– Ca să vezi, și mobila tânjește după patrie, s-a minunat Marina. – Mobila da, iar rusul ba, s-a oțărât Dorin. – Dar cel de stă la el în țară? nu se potolea Marina. Acela nu-și zice rus, ci om”.

În nuvela „Suflul deșertului” rusul „aidoma hienei” „de soartă gonit, din deșert venit, spre neant pornit, unde ajunge, totul distruge, frumosul hulind, hidosul promovând”: „Hora golanului era să devină hora satului. Mai întâi cu vuietele și tunetele, apoi cu cuvinte mărețe și răsunete răzlețe, cu golanii pe lângă oala cu miere, cu golanii la putere. Necăjiți, asinii i-au zis golanului coțcar, iar satul l-a numit măgar. Și au pornit măgăriile a curge șuvoaie, a se ridica puhoaie: măgarii mici pentru pitici, măgarii mari pentru posturi de demnitari. [...] E mare lucru să fii demnitar fără a fi măgar. [...] Și-s atâțea și atâțea măgari pe aici, în Basarabia, că mă întreb adesea dacă nu cumva Dumnezeu și sfinții au uitat de noi, dacă nu cumva acest pământ pentru măgărie s-a făcut, dacă nu cumva toți ai mei, eu primul fiind, ne-am precupețit cu apucături ori, cu trăsături de măgar, dacă nu cumva noi nu mai suntem noi”.
3. Punctul de plecare al umanismului banarian este principiul universal al dragostei („Seara și dimineața”): „Și iarăși dragostea! Acest sentiment ce stă la baza vieții, ce poate birui timpul și înfrânge moartea, ce te face să trăiești murind și să mori trăind, ce te ridică în ceruri, dar și te aruncă în hăuri, ce unește clipa cu eternul, ce nesfârșește necuprinsul, dar și eclipsează zările, ce dă putere, dar și aduce durere, cum să-l păstrezi cu vârsta, care schimbă perceperea și înțelegerea?”

În cheia unei renașteri spirituale pentru dragoste și viață poate fi citită povestirea „Gust de mătrăgună”, în care „frumoasa și atât de tânără Rodică”, lipsită complet de „resurse biologice” în urma unei boli grave, reușește printr-un „efort supraomenesc” să supraviețuiască. Acest efort ca o pornire din interior „nu avea să fie pentru ea nici primul și nici ultimul – căci viața omului, dacă-i viață, iar omu-i om, doar din eforturi se compune”.

Aflată la limita vieții și morții Rodica reexaminează viața trăită și rostul existenței sale. Cu groază a înțeles că „nu-și împlinise dragostea. Poate nici n-o înțelesese. Ori poate că dragostea o ocolise... Pe ea... Și pe bărbatul ei...” Această descoperire o înalță asupra condiției sale obișnuite și o apropie, asemeni îngerilor, de univers (Cerul, Pământul, Stejarul), care îi creditează puteri noi pentru o viață nouă și o susțin în momentul apocalipsei personale.

Drept supraumane pot fi privite și multiplele aluzii vizionare ale naratorului din povestirile banariene, momente de „nespusă” luciditate, stare de zbor „deasupra celor dragi” („Și morții regretă”).

Referințe bibliografice:
1.CIMPOI Mihai (1997), Savant cu har de povestitor // Literatura și Arta, 25 decembrie 1997. – p. 4
2.CINCULEI Grigore (1997), La despărțirea de Victor Banaru // Literatura și Arta, 25 decembrie 1997. – p. 4
3.COLÞUN Gheorghe (1997), La două morminte: la Alexe Mateevici și la... „Gust de mătrăgună // Literatura și Arta, 25 decembrie 1997. – p. 4
4.GUÞU Ion (1997), Am pierdut o lume, Ni s-a răpit un univers // Literatura și Arta, 25 decembrie 1997. – p. 4
5.GUÞU Ion (1997), „Gust de mătrăgună” sau un testament neterminat... // Literatura și Arta, 12 noiembrie 1998. – p. 4
6.MADAN Ion (2001), Un savant cu har de povestitor. Victor Banaru (1941-1997). Chișinău: CEP USM.
7.PRUS Elena (1998), „Adevărul curat” – oglinda interioară a lui Victor Banaru. In memoriam // Literatura și Arta, 26 noiembrie 1998. – p. 5