În 2009 la Editura „Mesagerul” din Chișinău a apărut volumul „Rădăcină înstelată” semnată Constantin Marafet, cu o „Deschidere”, mărturisire de credință cu „O, Doamnă poezie, ucenic/ rămân în veac supus cu ascultare/ la vrednice de-a pururi izvoare/ un mugur pe ram un bob în spic”, structurată pe capitole: „Din frunză”, „Cerească mană”, „Jertfelnic”, „Smerenia icoanei” și „Închidere” cu „o floarea florilor sentimentale/ acestui veac de iarnă sunt stingher/ mai înflorește-mi partea mea de cer/ tot în pământul cerurilor tale”, într-o unitate, am putea spune, de ritual poetic. Titlul cărții este reprezentativ pentru poezia din conținut: teluric și celest într-o unitate de rădăcini, de altfel și numărul poeziilor, 33 (număr biblic și medical) vine în sprijinul acestei idei. Este un motiv în plus, de unitate lirică, asocierea „rădăcinilor” din „deschidere” cu „vatra” din „închidere”. „Din frunză”, poezia primului capitol prezintă, într-o analiză lirică matură, „viața cu diezi”, „într-o acordată gamă” și în rol secund, moartea, cu bemoli și cu lacrima grunji, sub o stea stingheră: „Cât e omul pe pământ/ într-o acordată gamă/ viața cu diezi îl cheamă/ în amvon înalt și sfânt/ Moartea în secundul rol/ Tot îi mută gol mormânt/ până-l vrea de tot înfrânt/ căzând nopții trist bemol/ cheia sol îți mai visezi/ cu bemoli și cu diezi/ în adâncuri ochi ascezi/ dau altoi în floare crezi/ pe sub pleoapa ce ți-a strâns/ grunzi de sare lăcrimând/ scânteiază albul prund/ stea stingheră plânsul plâns.” Cu o înclinație spre ludic, cu o încărcătură emoțională, cu reminiscențe soresciene din „La lilieci”, cu o creare de noi cuvinte, poetul mărturisește divinității în „Oh și ah”: „oh și ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc/ verde mi-ai trimis în haită/ virgulițe cu cagule/ ce se dau hierodule/ râmele/ ca rimele/ babă cloanță/ asonanță/ și se vaită ielele/ că le latră câinele/ hai/ tă/ cuto/ arnăuto/ să ți-l despoi/ vârful sânilor/ lăsând gurii însetate/ duda pe la descântate/ ah vergina/ ghilotina/ fulgerele detunând/ taie capete de rând/ melcul mealcei codobelce/ în târâșul lui mă șterge.” Celelalte capitole parcă s-ar „desprinde” „din frunză”. În al doilea capitol, „Cerească Mană”, în „Sclipăt” poetul mărturisește într-o invocație a divinități, care demonstrează legătura în plan liric cu divinitatea, căile omului nu sunt aceleași cu cele ale Domnului, cu o alunecare spre final în ludic: „Doamne, căile pustiei/ duc după cereasca mană/ dar/ asceții-n neprihană/ o primesc din harul milei/ la căderea sacristiei/ clorofilei/ în zadar/ mărul Evei (basmul biblic)/ putrezește-n gând/ și palmă/ fiul-șarpe c-o sudalmă-n/ limba vie bifurcând/ danțul tău și jocu-mi ludic/ e devreme/ e târziu/ formele fără morfine/ ziu/ și/ rel/ ziurel/ fără rouă se arată/ locuim în niciodată.” „Cartea poștală”este un protest împotriva existențialului actual expediat cu o carte poștală, într-o formă nouă, însoțită de o muzicalitate specifică: „Frate,/ liota-zabală-/ plăgile își spală/ în cel pustnic/ Râmnic/ soră,/ tagma cea minoră/ plescăe/ cum/ că/ ea/ e/ cuvioasa cântăreață/ buha nopții buhă greață/ dragobete tu drăgaică,/ auzi?- sparta balalaică/ cum se umflă pianină/ și cu voce alcalină/ latră/ spuza egolatră/ duce-s-ar/ cu cel samar/ cu urdori de bălegar/ în țeara lui han-tătar/ fi-mi-aș osul tras pe roată/ îți dau întruparea toată/ imnic/ Râmnic.” Grupajul de poezii inspirat încadrate sub denumirea „Jertfelnic”, sunt edificatoare prin titlu: , „mă văd în cosmos orbul cel mai mare/ cu alb baston lovind de-a lung Levantul/ cât în cărbune tace diamantul e/ exilul și opaca resemnare”, , „la poale orbii bat un caldeiarbă/ calvarul întorcând pe dos proverbul/ ne pierdem spița, stemele și herbul/ aceleeași oglinzi să ne absoarbă”, , „Cobori cu gândul singur, menestrele,/ marasmul ceața peizaje strâmbe/ cuțitul lung tot la carâmb e?/ drum bun printre iluzii paralele”, „J”, „multă teamă în nisipul/ ce închipuie nechipul/ mișcător/ În / J/ din jale/ că pierdui o cheie yale/ broaștele o cer în cer”, „Târât cuvânt”, „patima tinzând la harpă/ nunta vrea lângă mormânt/ șarpele târât cuvânt/ tâlcuie ispita stearpă.” Dacă ne raportăm la titlu, din ultimul capitol „Smerenia icoanei” ne sugerează că poetul Constantin Marafet are propria „rădăcină stelară”, cum bine observă Marin Ifrim: „iubito/ rafaelito/ ca un fagure de chin/ ai ucis un peregrin/ în sărut/ metalimbut/ face-m-aș un trepied/ pe care aezii șed/ pe când scriu/ în cochiliile de jad/ protoconic Þarigrad/ castitatea ta stelară/ m-a vrut sarcofag de ceară/ ghiaurjunii/ semilunii/ să mi-l/ poarte/ rând pe rând/ la răspântii blestemând/ -iată-vi-l/ pe domnul stil/ mai ușor decât o carte/ când o rimă cere schitul/ râmnicean rafaelitul.” Este tristețe, este și revoltă, este și o deznădejde când se adresează divinității pentru un potențial ajutor, este și ludic, este și o reminiscență din scrierile înaintașilor, dar este poezie, într-o formă înnoitoare de expresie a mesajului liric și care dovedește profunzime.
În 2010 la Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău a văzut lumina zilei volumul de versuri „Popas între nori” semnată de același Constantin Marafet, cu două prefețe, una semnată Nicolae Dabija „Fratele nostru poetul...”, cealaltă „Un nou Marafet?” de Theodor Codreanu și o „Postfață la unele răstigniri furioase și la raze maiestoase”care poartă semnătura prof. dr. Adrian Botez, cu un motto(prin care se simte o ușoară tentă ironică a semnatarului cărții, ca o invitație concurenței) îndemn al lui Philip Frenau, : „Citeț, legat frumos, curat, gătit/ Trimite-ți manuscrisul, în sfârșit,/ Pe masa de județ a-nvățăturii,/ Ca să înfrunte-a criticului furii”. Este volumul celor trei „R”: „Raze”, „Rozariu”, „Rune” După truda creatoare a poetului, un popas este bine venit și unde ar fi mai nimerit decât între nori? Drumul liric al poetului trece pe la G. Bacovia, Ion Barbu, Nichita, într-un efort de sublimare, încât amprenta proprie să fie cât mai evidentă. „Raza” din „Raze” într-o interogație în care martor este Dumnezeu, autorul prelucrează mitul Ionei cu mesajul dorință de a se vedea „învrednicitul neurcatei scări” de o manieră proprie a „deslușirii”, întru redea strălucirii unui veac: „Ating, Doamne, pâlpâitul/ arsei lumânări/ viețuind ca Iona mitul/ înțeleptei mări/ într-un pește, îmblânzitul/ nu e greu să mori?/ când deschide răsăritul/ sorcova prin nori/ și închide – arc –zenitul/ rarei respirări,/ să mă văd învrednicitul/ neurcatei scări/ deslușind în vârf cetitul/ - litere lăstări -/ veacului redându-i situl/ mutei înstelări.” În această diversitate a primului „R” coexistă: „Guașă”, un „ecou bacovian” concentrat de o „mână” sigură: „Copacii s-au oprit în resemnare/ în parcul gol cu bănci însigurate;/ o frunză în clamări reverberate/ reia ecou bacovian și moare”, „Caleidoscop”, un omagiu adus părinților: „În altar/ la timp trecut/ arde în arhaic lut/ candela încet avar/ razele ce i-au rămas:/ mir și har./ Plânge sub iconostas/ dorul de părinți plecați/ la o margine de cer:/ a fost mâine? Va fi ieri?/ ceasul schimbă orbi certați.”Al doilea „R”, „Rozariu” prin esența denumirii face trimitere la culegerea de rugăciuni a Sf. Dominic, prin care sunt preamărite cincisprezece taine din viața lui Iisus Hristos și a Sf. Maria, sau un șirag de mărgele prinse la capete de o cruce, prin care credincioșii evidențiau rugăciunile rostite. „Rugăciunile” poetului chiar dacă nu ajung la cincisprezece, rămâne simbolistica. Una din „rugăciuni”, incantație către Don Nichita, strângătorul de taine, este „Dorul dor”: „Don Nichita,/ Don Nichita,/ mina verbului topit-a/ oasele de Înger toate:/ tunet foc singurătate,/ Gogh pictează răsărita/ cu urechea lui tăiată/ pentru-o doamnă (trei carate)/ „pica-neagră” fumegată./…/ Lasă-mi urma lutului/ la poarta sărutului/ ușurelu’ vântului/ și greu’ pământului/ până vine Nefertita/ moartea grea, rafaelita,/ Don Nichita, Don Nichita”, altă „rugăciune”, „Vatră”, pe drept cuvânt „vatra” lui de suflet, în care adoptă un ton de pamflet: Râmnice în duh curat/ ochiul meu te-a lăcrimat./ Unii (ciocli și strigoi)/ făloșindu-și sfârâiacul/ cu ocări deșartă sacul/ sloi noroi/ împroșcă pleoapa/ mângâierii visătoare/ și privirea lor(satrapa)/ numără-n descălecare/ pete petece în soare./…/ceasul mi-l citesc în piatră/ lângă pătimita vatră.” Ultimul „R”, „Runele” sunt un exemplu de conciziune și noutate: „Rune”, „Cruci”, „Tata”, „Taină”, „Pată”, „Rouă””Opaiț”. În „Prepoemul” este evidentă capacitatea ludică a poetului: „Prepoemul/ (ca boemul/ schimbând crâșma cu haremul/ de metafore ostile/ și idile pe rotile)/ cu schițatul oratoriu/ s-a pornit înnecăjit/ la un vechi ambulatoriu./ Dar pe un magnetic câmp/ fu oprit de domnu-tâmp/ și somat/ „automat”/ să arate documentul/ impozabil pe talentul/ antamat/ prin satelit.” Capitolul se încheie cu un omagiu adus copacului: „Beznă grea cu stâlpi de foc/ văd prin apele fântânii/ adăstând din loc în loc/ satul scrisul anii (bunii)/ strânsul în bătrân cuvânt./ Între ei copacul sânt./ Sus, e cerul de pământ/ jos, pământ altoi de cer/ dorul meu aurifer./ Peste maluri de tăcere/ runele la Înviere.” Poezia lui Constantin Marafet dovedește că eul liric funcționează după principiul înnoirii, mesajul poetic într-o formă cât mai concentrată și profundă.