Viața școlii, școala vieții
Eu învăț, tu înveți, el (ea) învață…
Viața este ca o culegere de probleme, din care, zilnic, ți se dau teme…
Îmi sunt dragi oamenii și jocul vieții, așa încât învăț și scriu mult despre ceea ce eu numesc știința de a trăi. Mi-am dorit să fiu profesoară, iubesc școala și copiii. Viața mi-a împlinit visul.
De multă vreme am observat că majoritatea oamenilor sunt lipsiți de educația potrivită pentru a-și găsi locul pe lume, pentru a-și construi viața pe temelii solide, iar educația românească se bazează, mai ales, pe manipularea conștiințelor. S-au inundat manualele cu informații inutile, s-a distrus succesiunea logică a informațiilor, volumul crescător al acestora a distrus copilăria, adolescența, a trezit, la prea mulți elevi, repulsia față de învățătură, față de citit. Prostia a devenit, astfel, cea mai răspândită marfă, fiind valorificată de cunoscători cu cele mai mici investiții și cu cele mai mari beneficii. Cunoscătorii nu sunt doar aceia care au distrus, cu bună-știință și cu rea-credință, sistemul educativ românesc, ci și aceia care și-au dat seama de asta și valorifică oportunitatea.
Sistemul de învățământ românesc a fost transformat, de-a lungul timpului, într-un sistem de asuprire în masă, prin volumul enorm de informații, majoritatea inutile, unele nerespectând nici măcar succesiunea logică, firească, a informației, cu care sunt încărcate manualele școlare. Prin tot felul de alte cerințe, împovărătoare pentru copii și pentru profesori, școala distruge la prea mulți elevi interesul pentru învățătură. De la situația în care, pe vremea împușcatului, stăteam la cozi și cumpăram uneori un pachet mare de cărți pentru a prinde o carte bună, acum se găsesc mai greu bani pentru o carte, mai ales când nu-i simți utilitatea.
Pe toate căile încerc să-i ajut, pe aceia care doresc, să afle cum ar trebui să trăim pentru a ne fi bine, pentru a ne realiza ca oameni, împreună, nu izolați pe diferite categorii, care sunt manipulate pentru a se lupta între ele. Informațiile le-am acumulat, în timp, din experiență, dar și de la cei mai luminați decât mine, pentru că n-am inventat eu roata, ci doar încerc s-o fac să se rostogolească, să se miște.
Publicând în câteva bloguri, am remarcat interesul crescut al semenilor mei pentru informații despre viață, interes de apreciat și de cultivat. Profesoară fiind, mi-am dat seama că nimeni nu învață pe nimeni, fiecare primește doar informația pe care îl convingi, sau este convins, că îi este utilă. Se întâmplă așa nu pentru că mintea omenească nu ar fi capabilă să asimileze orice informație pe care o primește, ci pentru că este manipulată astfel încât, deși o primește, neștiind că o are, nu are acces la ea. De la primii pași în viață, copiilor li se induce ideea că repetiția este mama învățăturii, sunt învățați să întoarcă și celălalt obraz atunci când sunt loviți, să nu râvnească la bunul altuia, tocmai de către aceia care îi lovesc sau îi lasă fără haine pe ei. Intoleranții și dogmaticii propovăduiesc toleranța și omenia, în timp ce învrăjbesc oamenii, distrug familiile și omoară în numele iubirii de oameni, adună averi nemăsurate de la aceia cărora le propovăduiesc sărăcia ca singură cale de a ajunge în împărăția cerurilor. Sub flamura democrației se iau decizii incorecte, iar un om neinformat fie e manipulat să creadă că el a luat decizia, fie nu-i cunoaște toate consecințele. Ni se induce ideea că suntem la mâna sorții, deși am putea fi creatorii propriilor vieți; că supunerea este cea mai bună cale, deși numărul mare al manipulaților, dacă ar începe să gândească folosind propriile minți, ar face inutile eforturile manipulatorilor de a-i dirija conform propriilor interese.
Oamenii se feresc să fie de partea dreptății, a corectitudinii, a iubirii, uneori le ridiculizează, deși și-ar dori din toată inima să scape de escroci, de hoți, de parveniți, visează la iubiri aparent imposibile, dar folosesc la judecată măsuri diferite, în funcție de om, de interesul momentului, pentru că așa au fost „educați”! Logica învățată în școală a avut mai mult rolul de a-i deruta. Cândva, demult, Mihăiță, băiatul meu, nu prea voia să învețe la logică. L-am întrebat de ce, pentru că, după părerea mea, îi era folositoare. Uite mami, mi-a răspuns copilul, profesorul spune că dacă iedul are patru picioare și merge, atunci și masa, care are tot patru picioare, ar trebui să meargă! La așa o lecție de logică, l-am lăsat să facă ce crede el mai bine, dar să promoveze, pentru că, dacă între lupi nu faci ca lupul, te mănâncă. Logica asta a înțeles-o imediat și n-a mai avut probleme cu ea.
Când eram elevă, la limba română eram notați în funcție de originalitatea unui comentariu literar. Acum, deseori, elevii primesc notele după exactitatea însușirii, cuvânt cu cuvânt, a unor comentarii, deseori fără cap și fără coadă, cu expresii repetate aiurea, de profesorii care le-au întocmit. Dintre copiii mei, Carmen învăța cu ușurință orice, logic sau nu, dar Mihăiță mai va. Când a dat examenul de treaptă, a trebuit să perii astfel de comentarii și mi-a luat ceva timp.
Chiar din școala primară copiii sunt stimulați să concureze între ei, deși cel mai adesea sunt apreciați după posibilitățile părinților, nu după cele proprii. Sunt comparați între ei după criterii care, oricât ne-am dori, nu sunt ale competenței. De aceea, indiferent de înzestrare, o reacție prea lentă, lipsurile materiale ale părinților, un fizic ce nu iese în evidență pot transforma un copil dotat într-un copil cu probleme. Reacția celor din jur este pe măsura educației primite, care, doar în mod cu totul excepțional, o poate depăși pe aceea a educatorilor lor.
Școala tocește, în timp, sensibilitatea copiilor, spiritul de într-ajutorare, le sădește sentimentul de vinovăție pentru greșeli care nu le aparțin: lipsa banilor, a hainelor, faptul că unii trebuie să lucreze și acasă, faptul că părinții nu au timp pentru ei, că au părinții bețivi etc.
Am lucrat la un liceu, cândva foarte căutat, la care cam prin 1975 se intra la clasa a IX-a cu medie ponderată, adică la nota lucrării se adăugau 4-5 puncte ca să treacă de 5, iar copiii să fie admiși. Cât păreau de slabi, în cei 30 de ani cât am lucrat acolo n-am întâlnit UN tâmpit! Am întâlnit însă mulți, mult prea mulți copiii care credeau că nu e nimic de capul lor, pentru că asta li se spunea mereu. Unele clase au fost de un asemenea nivel încât, pentru a-i învăța totuși ceva, dictam o propoziție din lecție și o repetam apoi cu fiecare dintre elevi. Apoi a doua propoziție și tot așa! Am lucrat și așa pentru că am trăit cu credința că, din fiecare oră la care vine, un copil trebuie să plece cu ceva! Asta cred că ar trebui să urmărească fiecare dascăl, să adauge în fiecare oră câte ceva în plus fiecărui copil.
Într-un concurs, toți concurenții pleacă din același loc și au aceeași țintă finală. În școală, fiecare vine cu un bagaj propriu, diferit de al celorlalți, având o finalitate proprie, diferită de a celorlalți și nu este corect să se încurajeze concurența între persoane cu starturi și finișuri diferite, pentru că astfel de concursuri nu relevă nimic.
Evoluția unei nații depinde și de ansamblu, dar și de fiecare individ în parte. Avionul n-a fost inventat de poporul român ci de Traian Vuia. Cu avionul n-a zburat poporul român, ci Aurel Vlaicu. Primul avion invizibil din lume a fost inventat de fizicianul Vasile Dumitrescu, avionul cu reacție a fost descoperit Henri Coandă. La al 34-lea Salon Internațional al Invențiilor, Tehnicilor și Produselor Noi de la Geneva din 2006, 39 dintre cele 73 de brevete erau ale unor români care au fost răsplătiți cu 40 de premii: 23 de medalii de aur (dintre care 6 cu mențiune), 15 de argint și două de bronz. După ce s-au întors în țară, n-a mai auzit nimeni de ei, de aceea am ajuns printre codașii Europei. Realizările lor sunt treptele pe care urcă recunoașterea calităților românilor, atât în ochii proprii cât și în conștiința celorlalți! Asta nu pricep guvernanții români care cred că ei reprezintă pietrele de hotar! Nu-i știa nimeni dacă asemenea valori n-ar exista! Iar noi nu suntem urmașii Romei, ci urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan cel Mare, ai lui Alexandru cel Bun, ai lui Traian Vuia etc., dar avem atât de puțin respect pentru rădăcinile noastre încât nu numai că ne ignorăm tradițiile și istoria, dar permitem și altora acest lucru.
Se știe că rezistența unui lanț e dată de veriga cea mai slabă. De aceea și evoluția unui popor trebuie să se bazeze pe întărirea verigilor slabe, nu pe slăbirea celor puternice sau pe înlăturarea lor, așa cum se întâmplă la noi. Pentru fiecare elev sau student, evoluție ar trebui să însemne ce primește el în plus, nu prin comparație cu alții. Dacă un copil venit de la țară se va compara, sau va fi comparat, cu un olimpic, la care au lucrat profesorii multă vreme, nu are mari șanse de afirmare. Acel copil cu greu va răzbate, pentru că mereu se vor face comparații în defavoarea lui, care îl vor descuraja. În plus, funcționează perfect aroganța suficienților, a nulităților cu potențial financiar, a mahalalei amplificate la maxim. Goana după note, uneori nemeritate, a ajuns la cote alarmante. Organizarea admiterilor în etapele superioare de studiu încurajează superficialitatea, ideea că orice poate fi cumpărat cu bani, idee demonstrată prin modelele actuale. Părinții par a nu se împotrivi fenomenului, deși cu greu pot să-i facă față!
Vă mai amintiți de cruciada copiilor, a absolvenților liceului Gheorghe Lazăr din București, din 2004, ignorată, apoi mușamalizată? Ea a fost urmată, anul acesta, de gestul unei absolvente din Cluj, neidentificată, care la serbarea finală din 23 mai 2012 purta o pancartă foarte vizibilă pe care scria: „Învățământul e la pământ, credeți-mă pe cuvânt!”. Dar cine îi aude, cine își mai amintește de ei? Până și imnul nostru este sugestiv, dar cine îl (mai) aude?
„Noi muncim, nu gândim”, „sus munca, să n-ajungem noi la ea”, „decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”, „cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește”, sunt lozinci, ele au creat modele care stau la baza evoluției societății românești actuale, au creat acele „personulități” agresive, nesimțite, fără nici un Dumnezeu.
Psihologia este, sau ar trebui să fie, o știință strâns legată de viață, a cărei cunoaștere să te ajute să trăiești mai bine și mai frumos. Ea însă este tratată la fel ca logica pomenită anterior.
Ce face psihologia românească? Ce fac toate așa zisele științe actuale. S-a rupt aproape cu totul de viață, face speculații și emite teorii general valabile grupurilor mari de oameni, deși verificarea lor fie nu s-a făcut deloc, fie s-a făcut pe grupuri nereprezentative, ceea ce e cam același lucru. Ea este tratată așa cum mulți așa-ziși oameni de știință tratează Universul. Ei emit teorii, iar dacă în analiza acestor teorii ceva nu poate fi explicat, emit adaosuri la aceste teorii, ajungându-se cu ridicolul până la a se spune că excepția confirmă regula. De fapt, fără a fi cine știe ce om de știință, ar trebui să gândești că, dacă există excepții, regula nu e bună și trebuie să mai lucrezi la ea, să vezi de ce nu se aplică întregii categorii de fenomene pentru care credeai că funcționează.
Sunt profesoară de chimie. Chimia studiată în școli este un cumul de informații bazate pe sistemul periodic, căruia i se dă o importanță exagerat de mare. De ce spun asta? Pentru că, dacă studiezi tratatele de chimie anorganică ale profesorului Negoiu, înțelegi că atomii diferitelor elemente nu prea au habar de acea valență despre care învățăm toți, chiar dacă unii profesori merg cu absurdul până la a-i pune pe copii să-l învețe pe de rost. El se aplică unui număr de redus de compuși chimici, așa-ziși bertholidici, și multor compuși organici, numărul substanțelor în care funcționează regula valenței reprezintă câteva procente. În restul compușilor, numiți nebertholidici, elementele reacționează fix după cum vor ele, fără să le pese de valențele impuse lor de această sistematizare, folosită, habar n-am de ce, ca un pat al lui Procust pentru chimie.
Ce au mai făcut așa-zișii pedagogi sau psihologi? Au folosit un studiu, pe clase speciale, în una-două școli, una fiind, în 1968, la liceul 42 din București, în care au introdus chimia la un nivel mult mai ridicat decât la școlile normale și chiar au eliminat unele informații de bază, fără de care nu poți construi, ele fiind fundamentul chimiei, dar pe care le-au considerat neesențiale. Copiii fiind foarte receptivi, mobilizați și prin laude legate de volumul de informații însușite, nu pe fundamentarea logică a acestora, învățați fiind că, dacă nu înțeleg ceva, ei sunt de vină, nu materia făcută varză sau profesorii, lucrurile au mers îmbucurător pentru experimentatori. Nu mai spun că fetița mea, în 1984, în clasa a patra fiind, făcea chimie: zinc, acid acetic, etanol, manualul fiind făcut, probabil, de o învățătoare, pentru că avea multe informații greșite. Nu te mai miri că prea mulți copii nu știu să citească și să socotească, pentru că ei la clasele primare învață chimie după ureche, în loc să învețe foarte bine scrisul, cititul și socotitul! Cum s-a ajuns așa? Tot prin „studii” ale „specialiștilor”!
După ce s-au făcut aceleași experimente pentru mai multe obiecte de studiu, au extins apoi materia în toate școlile, la toate obiectele. În felul acesta au distrus învățământul românesc, iar acum dau vina pe lipsa de interes a copiilor! Așa au ajuns copiii, chiar de la clasa întâi, să nu mai aibă timp de joacă, de odihnă, prinși într-un angrenaj diabolic de incompetența și aroganța „cercetătorilor” neprofesioniști, de duzină. Că au făcut-o cu bună știință și rea credință, că au fost aleși special pentru incompetența și superficialitatea lor, asta nimeni nu mai poate ști și nici nu are cine știe ce importanță. Important este cum mai ieșim la lumină, pentru că felul acesta de „cercetare științifică” este în plină ascensiune.
Învățământul românesc este în cădere liberă dinainte de 1989, iar acum, aceiași „specialiști”, finalizează proiectul. Majoritatea celor care decid soarta învățământului nostru sunt de aceiași calitate, nu prea citesc, prind din zbor câte o idee mai fantezistă, n-o judecă mult, uneori nici nu au cu ce, dar au puterea de a decide, de a o pune în aplicare. Ce poate ieși din ideile lor? Ce se vede! Când vezi cine e în parlament, te închini că n-a ieșit mai rău!
Copilul merge la școală pentru a învăța de la profesorii lui ceea ce nu știe. Nu știe să se poarte, îl înveți, mai întâi, să se poarte. Respectul față de profesori nu este asigurat prin licență, cum și-ar dori cei mai mulți slujitori ai școlii, ci trebuie meritat, iar copiii știu exact valoarea fiecărui om de la catedră, reacționând în consecință. Adevărul este că fiecare profesor are elevii pe care îi merită, reciproca nefiind valabilă în toate cazurile.
Elevă fiind, nu-mi amintesc să fi lipsit vreun profesor de la vreo oră, să nu fi făcut lecția, să se plângă de felul în care este plătit sau să ne spună povești, iar la sfârșitul anului materia era terminată, cu recapitulări cu tot. Ei au fost modelele noastre, noi suntem modelele copiilor sau ale elevilor noștri, nu ce se află din manualele îmbâcsite. Nu ne facem orele, dar suntem revoltați că elevii chiulesc. Nu terminăm materia, dar ne supărăm că nu suntem respectați de copii. Când greșesc, îi punem la zid în loc să-i sfătuim, să le fim modele pentru ceea ce ar trebui să facă. Cu sau fără voia noastră ei sunt, și vor fi întotdeauna, imaginea noastră în oglindă. Așa suntem noi, așa sunt și ei. Cam neplăcută realitate.
Care, cred eu, sunt alte câteva hibe ale școlii românești?
În primul rând teoretizarea excesivă, în dauna practicii. La noi, cărțile de psihologie sunt inundate de sistematizări, definiții, clasificări, se pune accent doar pe ele, s-a rupt legătura cu viața, adică, fără supărare, a ajuns știință de dragul științei. Artă de dragul artei ar mai merge, că nu omoară pe nimeni, dar psihologia de dragul psihologiei, în loc să te ajute să înțelegi viața și să trăiești mai bine, te face, ca și celelalte pseudoștiințe predate în școli sau facultăți, să crezi că toate sunt inutile. Toți absolvenții de liceu și de facultate știu că nu pot aplica în viață mai nimic din ce au studiat, cu mult efort și privațiuni, în școlile românești. Și atunci, de ce mai învață, de ce să mai învețe? Care mai este rostul învățământului românesc? Să toace nervii copiilor și părinților, până ce vor ajunge, la maturitate, să nu mai fie buni de nimic, să fie doar o masă de manevră pentru guvernanți?
Cum spune românul, peștele se strică de la cap și se curăță de la coadă.
De fapt există, sau ar trebui să existe, o știință a vieții, care să analizeze realitatea sub toate aspectele ei. Împărțirea ei în matematică, fizică, chimie, istorie, literatură, a avut inițial rol didactic, apoi s-au creat asemenea falii între aceste laturi ale științei vieții, cu bună știință sau din incompetență, încât ele par a funcționa după reguli proprii celor care au determinat separarea lor, nu după legile universului, ale vieții. De exemplu, legile gazelor se predau la fizică și la chimie în mod diferit, de parcă n-au nimic în comun, și nu sunt singurele.
Știința vieții se bazează pe observarea atentă a realității, pentru că totul în jurul nostru este informație. Știi s-o citești, s-o folosești, îți construiești viața pe temeiuri solide. Nu știi, ești la mâna acelora care știu și care nu fac parte întotdeauna dintre visători, dintre cei de bună-credință, ba chiar se opun informării tale corecte. Știința vieții presupune să ai informații din domeniul fiziognomiei (știința citirii gândurilor pe figură), grafologiei (analiza scrisului), al medicinei tradiționale, cu plante sau descântece de leac, al astrologiei (două corpuri interacționează cu o forță direct proporțională cu masele lor și invers proporționale cu pătratul distanțelor dintre ele), mesajele și efectele culorilor, aromaterapie (efectele parfumurilor asupra sănătății noastre), tehnici de autoreglare a stării de bine, de sănătate, cum funcționează telepatia, cum putem să ne realizăm visurile, fără a dăuna celorlalți etc. Se cultivă dezbinarea, ranchiuna, individualismul, pentru că iubirea ne-ar uni, iar uniți am fi invincibili. Suntem manipulați, ne este îngrădit accesul la informațiile vitale, a căror cunoaștere ne-ar ajuta mai mult decât majoritatea informațiilor primite la școală, prin sistemul de învățământ.
Conform legilor lui Murphy specialistul este acela care știe din ce în ce mai multe lucruri dintr-un domeniu din ce în ce mai restrâns, până când ajunge să știe totul despre nimic. Conform acestei legi, evident reale, ne-am umplut de specialiști, adică de oameni care știu totul despre nimic, dar nu știu mai nimic despre tot, despre viața reală.
Rolul și rostul nostru, al acelora care am înțeles asta, este să încercăm să readucem unitatea și logica științei vieții. Poate părea o aberație, un acces de grandomanie, dar nu e așa. De undeva trebuie să începem a face ordine. Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Cineva, cândva și de undeva, trebuie să înceapă să facă lumină.
Mă întreb când vom intra în normalitate, iar educația să însemne înzestrarea copiilor cu informațiile necesare integrării lor armonioase în viață, nu distrugerea tuturor reperelor din viața lor. Nu știu de ce, realitatea nu pare să confirme, nimeni din jurul meu nu crede asta, dar simt că ne apropiem de momentul trezirii!
Psihologie adevărată am văzut la emisiunea „Criss Angel – Magicianul”, difuzată cândva pe canalul de televiziune AXN – Sci. Acolo se realizau și se explicau niște lucruri aparent incredibile, așa zise magii, care nu sunt altceva decât rodul unor minți sclipitoare. De fapt întreaga viață este o magie, de la formarea omului din embrion, sau a plantei din sămânță, până la foșnetul frunzelor, susurul apelor, viețuitoarele din craterele vulcanilor activi, spiridușii cu care conviețuiesc în bună pace irlandezii, cu dovezi clare că există și nu sunt plăsmuiri de minți bolnave. Și în psihologie s-a strecurat, pe undeva, ideea că acțiunea urmează gândul, dar au îmbrobodit ideea în atâtea cuvinte, încât a devenit invizibilă. Mintea omului, intuiția, voința, iubirea, revenirea la viață a plantelor primăvara, sensibilitatea plantelor, a animalelor, sunt miracole. În viața reală, oriunde te uiți vezi un miracol. Mă mir că încă nu le-a contestat nimeni dintre aceia care nu cred decât ce pot înțelege ei.
O educatoare de la o grădiniță din Târgu-Mureș și-a învățat, cu mulți ani în urmă, copiii să ridice obiecte ușoare cu puterea minții, fără a le apuca; o bibliotecară din Iași i-a învățat pe niște tineri să citească legați la ochi, cu ochii minții, n-au apărut contraargumente dar informațiile au dispărut din peisaj. Psihologii știu că „dacă vrei, poți”, că oricine poate face orice lucru în care crede, că asta ar limita numărul escrocilor a căror viață prosperă pe seama prostiei omenești, cultivate prin mass-media și prin sistemul de învățământ, dar nu-i învață pe copii legile reale după care funcționează societatea. În schimb persoanele cu capacități psihice excepționale sunt ridiculizați, marginalizați, sunt considerați fie șarlatani, fie bolnavi psihic.
Cum spunea Einstein, poți trăi viața doar în două feluri: ori să crezi că totul în jur este magie, ori să crezi că în viață nimic nu este magic. Percepția asupra vieții este determinată de felul în care o privim și de „ochelarii” folosiți.
În ultimii ani piața a fost inundată de cărți din domeniul cunoașterii posibilităților umane, dar extrem de puține merită citite. De cele mai multe ori informațiile sunt trunchiate sau contradictorii. Majoritatea urmăresc să te îndrume spre persoane care să te învețe, în câteva zile, pe bani mulți, să trăiești. Dacă ai învățat să-ți folosești mintea, dacă nu gândești prin reprezentanți, poți discerne credibilitatea lor, știi că nu poți învăța în câteva zile un lucru atât de complex. Dacă ți s-a tocit și ai bani, plătești taxa pe prostie, după care pregeți să mai urmezi astfel de cursuri. Sau renunți să înțelegi mecanismele, ceea ce se și urmărește de fapt.
Cine are bani, își poate permite să fie prost. Cine nu-i are, trebuie să fie deștept. Dacă nici nu ai bani, nici nu ești deștept, nu exiști (decât în statistici)!
Copiii care nu sunt ajutați în nici un fel să evolueze, dar pe care viața îi obligă să-și facă un loc pe lume, să trăiască, vor trebui să restabilească valorile și am convingerea că o vor face. Chiar dacă va fi cu oarecare stângăcie, dar o vor face. Până acum, toate generațiile românești au fost de sacrificiu, fiecare sperând ca viața copiilor lor să fie mai bună, dar încă nu știm să contracarăm nonvalorile în plină ascensiune, asta nu ne învață nimeni!
Vă mai amintiți de cruciada copiilor, a absolvenților liceului Gheorghe Lazăr din București, din 2004? Ea a fost urmată, mai nou, de o absolventă din Cluj, care la serbarea finală din 23 mai 2012, purta o pancartă foarte vizibilă pe care scria: „Învățământul e la pământ, credeți-mă pe cuvânt!”. Dar cine îi aude?
Am observat că se blochează orice intenție a cuiva de a pune pe picioare învățământul românesc, pilon al existenței umane, iar înlocuirea rapidă a singurului ministru competent al învățământului românesc de după 1945, dl Daniel Funeriu, ar fi trebuit să ne alarmeze, dar evenimentul pare a fi trecut neobservat în vacarmul provocat de politicienii avari.
Cum funcționează învățământul românesc? Iată câteva experiențe personale.
În 1996, la cincizeci de ani, dându-mi seama de importanța informaticii, am vrut să învăț să folosesc un calculator, deși binevoitorii mă întrebau la ce-mi mai trebuie. Le-am răspuns că, în mod evident, n-am murit și mă interesează să învăț. La școală s-au organizat cursuri gratuite, facultative, de informatică, la care am participat cu plăcere și cu speranță de deșteptare. N-a fost să fie. La cursuri ni s-a explicat din ce este format un calculator, câte feluri de memorie are, cum circulă informația prin sistem, ni s-au indicat taste care dădeau anumite comenzi sistemului, dar practic am învățat doar cum se deschide și se inchide. După nervozitatea cu care ni se explica ce sensibil este, nu eram sigură că, în cazul în care voi apăsa pe alte taste, nu mă va mușca! Toată teoria învățată nu m-a ajutat să redactez repede și ușor o planificare sau un referat.
Mi-am cumpărat un calculator bun, un Idiot’s guide, pentru că nu am sensibilități legate de cuvinte, și am învățat din mers, lucrând.
În 2005 m-a bătut gândul să învăț să navighez pe internet. Uitasem prima pățanie, așa că am apelat, din nou, la colegii de informatică. Foarte amabili, mi-au spus că mă învață fără nici o problemă. Sunt foarte circumspectă față de lucrurile care se produc prea ușor, dar pe moment n-am percutat. Intru în sală, profesoara pornește calculatorul, eram așa de bucuroasă de prindeam iepuri. Dar… Întreb, mai departe ce facem? Răspuns: păi, asta e tot! Tot??? Am plecat de la școală la fel cum venisem, apoi am găsit un copil de clasa a noua, care în jumătate de oră m-a învățat să înființez o adresă de mail, să instalez messengerul și să navighez pe internet. Pentru rest, tot la cărți am ajuns.
Cât timp îți dai seama că nu știi, calculatorul te învață. Când crezi că el e prost, se blochează și nu-l mai poți folosi până nu-ți pui mintea la treabă și îți dai seama că, dintre voi doi, el are mai multe informații și mai multe posibilități de a le folosi decât tine.
Anul trecut m-a abordat mama unui fost elev, a cărei nepoată spunea că nu înțelege nimic la chimie, cu rugămintea de a o ajuta un pic. Fetița, elevă în clasa a IX-a, era de-a dreptul terorizată nu pentru că nu-i plăcea să învețe, ci pentru că oricât învăța, nu se prindea nimic de ea. În două ceasuri știa să rezolve toate problemele legate de legile gazelor, care nu i se predaseră cu demonstrație, plecând de la legea generală spre cazurile particulare și spre ecuația de stare a gazelor perfecte, ci i se dăduse doar ecuația de stare a gazelor perfecte, fără a i se specifica unitățile de măsură ale parametrilor gazelor, obligativitatea introducerii lor în formulă, pentru a verifica dacă a aplicat-o corect. Nu cunoștea relațiile dintre diferite moduri de exprimare ale presiunii, volumului, temperaturii și ale constantei R. Mai mult, nu știa numele niciunui element chimic, deși știa sistemul periodic pe de rost. Dar, curat mijloc de imbecilizare, pentru fiecare grupă avea o propoziție „logică” dată de profesorul ei de chimie de la generală – școala 6. De exemplu, pentru grupa a II-a suna așa: ”behăie măgarul c-a sărit bara Radu”; pentru grupa a VI-a: „o, suavă seniorita, te pocnesc”; pentru grupa a IV-a: „căpitanul și generalul sunt podoabe” ș.a.m.d. Am rămas perplexă! Nu știa să recunoască nici măcar o formulă chimică simplă, cum ar fi a acidului clorhidric, a amoniacului sau a clorurii de amoniu, iar profesoara de liceu n-a pornit de la nivelul lor, ci de la al ei. Peste informațiile fără nici o logică din mintea fetiței, a mai adăugat altele, tot fără noimă pentru ea. Îmi amintesc că la fiecare început de an se dădea câte un test de cunoștințe la fiecare clasă nouă, pentru a vedea de unde iei copilul, cum trebuie să-l îndrumi. Bănuiesc că s-a renunțat la el, sau e folosit doar ca justificare pentru faptul că nu învață copiii, nu sunt interesați de nimic, așa cum sugerează prea mulți dintre profesorii lor. Lucru remarcat la (prea) mulți dintre profesori, ei încearcă să dovedească elevilor faptul că sunt erudiți, dar uită să dovedească faptul că sunt profesori. Eruditul are informații, profesorul știe să transmită informații. Ar fi de preferat ca profesorii să aibă un număr limitat de cunoștințe, dar să aibă capacitatea de a se face înțeleși, decât să fie tobă de carte, de informații, dar incapabili de a le transmite copiilor.
Și încă ceva ce nu știu mulți: nota zece este pentru elev! Unii profesori, aceia complexați de copiii, spun că 10 e al lor, 9 e o excepție, iar pentru elevi de la 8 în jos. Dacă acel profesor are informații doar la nivelul notei 10 pentru elev, și cam așa e, mă abțin de la comentarii!
Pui elementul galvanic în priză pentru a produce curent și ajungi directoare de liceu!
Ce fel de școală este aceea care te învață doar teorie sofisticată, iar la practică ești lăsat pe cont propriu? Când am ieșit la pensie, la liceul la care lucrasem treizeci de ani existau trei laboratoare de chimie, două dintre ele având gaze și apă curentă la mese, sisteme periodice electrice, nișe, în realizarea cărora depusesem eforturi deosebite. Ferestrele puteau fi deschise fără probleme. După trei ani, nu mai era nici unul, iar pentru a deschide un geam îți trebuie scară! Acesta e învățământul românesc, indiferent de reacțiile celor cu musca pe căciulă.
Ce fel de sistem educativ este aceea în care profesorii sunt apreciați după volumul de hârțoage și după activitățile extrașcolare, nu după activitatea din clasă, în care examenele de grad se dau din materie de facultate, în timp ce foarte mulți profesori nu-și cunosc manualele?
Ce fel de profesori sunt aceia care nu-și termină materia din programă până la finele anului, unii chiar la clasele de profil? Mă întreb, vă întreb...
Mai nou, lipsa de competență a educatorilor, pe care facultatea îi „pregătește” la fel cum școala pregătește copiii pentru viață, este pusă pe seama celor educați. S-a inventat sindromul adhd, a crescut numărul copiilor cu enurezis nocturn, cu dislexie, al fetițelor de până în 14 ani care rămân însărcinate, al drogaților, s-a înmulțit numărul comisiilor și comitetelor plătite din greu pentru contabilizarea lor, dar nimeni nu umblă la cauză, la lipsa educației pentru o viață normală a acestor copii. Înainte de 1989 se etichetau doar adulții, iar aceia care aveau o intuiție deosebită sau minți sclipitoare erau tratați psihic. Acum a venit și rândul copiilor.
Căței cu colaci în coadă nici n-au umblat, nici n-au să umble vreodată pe stradă. În toate timpurile, dacă voiai să realizezi ceva, trebuia să te străduiești, să cauți argumente pentru a face, nu pentru a nu face. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă voiai laborator, făceai un referat, îl înregistrai la secretariat, apoi umblai din ușă în ușă: mai întâi la director, pe care trebuia să-l convingi că laboratorul este necesar, deși el știa bine că așa e; apoi la contabilitate periai pe contabilul șef, pentru a cere fonduri și pentru a le obține; apoi te duceai la maiștri pentru a-ți executa tâmplăria sau instalațiile și nu te supărai că nu știu să citească o schiță, îi învățai; apoi la zugravi și tot așa. În România niciodată n-a avut importanță legea. Toți știau și ce trebuie și că trebuie să facă, dar nu mișca nimeni vreun deget până nu-l rugai și-l periai de nu mai rămânea scamă pe el! Fiecare român se consideră un fel de Dumnezeu al scaunului pe care stă, lucru care nu s-a schimbat deloc de-a lungul timpului. Dacă vrei să realizezi ceva, devii artist în negocieri. Dacă o persoană îmi era utilă în realizarea laboratorului, o rugam de câte ori o întâlneam și știa că nu scapă de mine decât după ce rezolv ce mi-am propus. Ca să poți realiza ceva, trebuie să valorifici de la fiecare ce are: de la prost - prostia, de la director - aprobarea, de la contabil – banii, de la meseriași – realizarea meselor și a instalațiilor ș.a.m.d. Dacă aștepți ca fiecare să-și facă treaba, iar ei așteaptă ca tu să-i firitisești, apare un cerc vicios și nu mai faci nimic. Dacă pleci de la ideea legată de cine ești tu să le faci curte și cine sunt ei să nu-și facă treaba pentru care sunt plătiți, mori înainte de a afla răspunsul la întrebare și cu treaba nefăcută. Uneori te ajută cine nici nu gândești. Cu câțiva ani înainte de a ieși la pensie, mergând la școală într-o dimineață, mă prinde din urmă nenea Brașoveanu, zugravul școlii, de culoare colorată, cum spunea profesorul de chimie al fetei mele, dar care avea un bun simț și o seriozitate de excepție. Eram cam îngândurată, pentru că nu rezolvasem încă astuparea unui șanț rămas între laboratorul de chimie și anexă, după lucrările de reabilitare seismică a școlii, reabilitare absolut inutilă, pentru că nici un cutremur nu clintise nimic din ea. Făcusem degeaba potecă la director, la contabilitate și căutam calea de a rezolva problema înainte de a-și rupe careva picioarele pe acolo, șanțul având cam 60-70 cm adâncime. Mergeam alături și mă întreabă de ce sunt supărată. Îi răspund, cam în doi peri. La care el îmi spune: păi la director v-ați dus dumneavoastră să rezolvați asta? Fac eu treaba! La prânz terminase lucrarea. Nu m-am mai dus la director să-i spun, dar a văzut singur și n-a fost prea fericit. Îmi spusese că nu sunt fonduri, nici materiale. Așa se scrie istoria. Vorbește-i fiecăruia pe limba lui și te va înțelege. Mulți cred că respectul se capătă odată cu diploma de licență, ceea ce e departe de adevăr. Te bucuri de respect pentru ceea ce faci, pentru felul în care te porți, nu e un dar. Cândva un director m-a întrebat de ce sunt așa de calmă în situații în care alții explodează. I-am răspuns că în viață trebuie să existe o ierarhie, iar eu nu-l respect pe el, ci scaunul pe care stă. Cu asta, am scăpat și de alte întrebări, dar și de șicane, că prost nu era.
Mai au românii o meteahnă, care la profesori e și mai dăunătoare: ei cred că nu se pot afirma datorită acelora care s-au afirmat deja, ceea ce dovedește și lene și faptul că nu-i dă mintea afară din casă. Fiecare dintre noi a fost, la un moment dat, la început de drum. Doar propria perseverența, respectul de sine și față de ceilalți, te ajută să te afirmi. Nu le ai, poți fi singur în Univers, nu te vede nimeni. Întotdeauna generațiile următoare se afirmă, dar la vremea și conform meritelor lor. Dacă te lași dus de val, te încadrezi în peisaj, faci doar ce fac și alții, care se văicăresc și stau cu mâinile încrucișate, vei trăi ca ei. Dacă muncești în conștiință, întotdeauna vine și răsplata, însă niciodată înainte de a dovedi ce poți, ce meriți.
A merge pe calea necesară nu înseamnă umilire, așa cum încearcă să spună leneșii, ci e înțelepciunea de a face totul pentru a-ți vedea visul împlinit, pentru a realiza ceva în viață. Pe calea potrivită îți dezvolți și spiritul de observație, îți flexibilizezi relațiile cu cei din jur, respecți și ești respectat.
Nu mai știu cine a spus că mai bine să pari prost câteva minute, dar să întrebi ce nu știi, decât să fii prost toată viața. În ceea ce-i privește pe cei mai mulți dintre români, preferă varianta cu „toată viața”, așa-i formează școala. Când întrebi ceva pe un dascăl adevărat, ori îți va răspunde, ori îți va spune că nu știe răspunsul, dar îl va căuta și ți-l va da în cel mai scurt timp și așa va face. Eu puneam nota 10 acelora care găseau răspunsul înaintea mea, pentru că nu poți avea toate informațiile, important e să știi unde și cum să le cauți. Ceilalți, „cadrele didactice”, îți vor spune ori că nu e momentul, ori că nu e întrebarea potrivită și nu-ți vor da răspunsul niciodată. Recunoașteți personajele? Oare cine le-o fi spus dascălilor, pentru prima dată, cadre didactice? Termenul mi-a profund antipatic și nu doar prin rezonanță!
Mândria de a fi român, pur și simplu, este un bluf. Adevărata mândrie este aceea de a fi un român deștept, cu respect pentru munca bine făcută, pentru acela care lucrează serios. Altfel, cum bine spune înțelepciunea populară, și capra râioasă tot coada în sus o ține!
La chinezi există un proverb: cine dă susan descojit pe susan cu coajă? Pe românește, cine și de ce îți asigură plata școlarizării fără a avea vreun avantaj? Școlarizarea gratuită te formează conform nevoilor acelora care ți-o plătesc, chiar dacă ei fac asta cu banii părinților tăi. Vrei să înveți a trăi pentru nevoile tale, plătești. În timp, în bani, în căutări, în ezitări, în greșeli, în rătăciri înainte de a găsi drumul potrivit, în pățanii de neuitat. Cu cât efortul personal este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai durabile, mai spectaculoase, dar merită cu prisosință. Viața construită cu eforturi proprii este presărată de împliniri și de încântare. Uneori, rareori, îți poți aminti de cucuiele mele, dar întotdeauna îți vei aminti de ale tale
Internetul a deschis calea obținerii, cu maximă ușurință, a tuturor informațiilor de care ai nevoie, trebuie să discerni, dacă și cum îți este utilă o informație, dar costurile sunt minime.
Cine nici nu știe, nici nu vrea să afle, este un zombi.
Noi învățăm, voi învățați, ei (ele) învață…mereu…cât trăim…