În 2010, la editura Rafet a văzut lumina zilei volumul „Suntem noi”, poezie și poeme în proză. Autoarea cărții, Veronica Laura Năstase debutează în volum, este membră a Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Casa Municipală de Cultură „Florica Cristoforeanu”Râmnicu Sărat și laureată a Concursului Național de Poezie „Arc de suflet peste timp” Buzău. Cartea constituie premiul „Florica Cristoforeanu” al Festivalului Național „Titel Constantinescu”, ediția a III-a, Râmnicu Sărat, 2010 și a apărut în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română” inițiat de Asociația „Renașterea râmniceană” (președinte Constantin Marafet) cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal din Râmnicu Sărat și al Asociației. O lirică cu tentă de aforism, unică în peisajul râmnicean prin formă, primul vers ține loc de titlu, fiecare vers construiește din cuvinte simple imagini inedite într-un mod sui-generis de abordare a construcției și totul într-un mozaic al unui univers pe verticală din care se conturează o „tristețe de lalea neagră”: „Tristeți de lalea neagră în gene-atât de frumoasele tristeți!” Metaforic și metafizic într-un ambiental domestic, în care se produce viziunea, saltul. Ca o crăiasă din povești, diafană, ingenuă, Veronica vine în Cenaclu cu cohorte de stele, flori și arbori, care vorbesc despre mâine, despre „o călătorie, într-o culoare multicoloră a cuvintelor, simple, de pe lângă casă”, despre vise. Când lecturează în Cenaclu „și florile sălbatice miros a Dumnezeu și-i cald, și-i pâinea coaptă”. Introvertită, cu un univers propriu: „Aud doar frunze și vrăbiile care se ceartă în poezii. O zi înfrumusețată în acordul aripei de rândunică. Primăvară. Nu am primăveri prea multe pe mână; căutătorii de zboruri fură doar lună plină; golul dintre stele rămâne pe loc, pe tâmplele maicilor noastre”. O poezie în care eul liric vibrează cu schimbările naturii și ale stărilor zilei, o poezie de dor, lacrima ca o stare de fapt, concluzie a trăirilor personale într-un decor mirific, poezie care tinde spre universalitate: „Sunetul lacrimilor /Coboară/Cu pași desculți/Când pleoapele dorm/Privesc neputincios/Luna închisă în cerc/Sub paza stelelor/Și orele s-au speriat/Trezind răsăritul/Cocoșul a cântat pentru/ultima dată”. În general, poeziile ei nu au titlu, primul vers ține loc de titlu. Veronica are capacitatea de a „construi” din cuvinte simple și nu multe, o atmosferă deosebită, aparte. Ea trăiește prin poezie pentru poezie: „Niciun apus/Nu mă îndeamnă/Să fiu soare/Încă o dată/Dreptul meu /La nebunie/E timpul unui vers/De care/Nu m-am dezgolit”. Dă sensuri noi cuvintelor, dragostea, dorul ocupă un spațiu întins, cu o tratare particulară, inedită, prin care încearcă să „rezolve” binomul „eu-tu”: „În piatră,/ prin piatră,/ Înfrățire/spre templu/o șoaptă roasă,/ pe marginile speranței./...tot ce nu e/Albastru complet:/ primăveri,/ Þinându-se de mână/Ca un tu/ ca un eu”, sau „Eu, un scâncet de albastru.../O lume,/ Mai ales tu./ ...vina de înger, dată doar nouă!”, sau „Într-o absență,/ am gândit la iubire.../Nu pot să ridic ochii/în durerea ploii/Sunt planta care-și visează floarea./ E vioriul din tine/ Care-mi muscă secunda de dor/În care intru însetată;/ Prea însetată...” Toamna o altfel de iubire se conjugă solar și etern: „Colț de frunză prea devreme,/ Rază aurie în toamnă./ Spre niciodată numai iubirea/E poartă/Dincolo de iubire”. „Comunicarea” cu divinitatea, se realizează pe coordonate proprii: „Pe buzele mele/Ruga/ Vrea să Te țină/Între spus și nespus.../cât am să mai pot tăcea?/ Mă trezesc din liniște/ Și-mi încui visele/În vorbe”. Are un univers pe verticală, în care cuvintele, instrumentele comunicării sunt distribuite într-un mod prin care se definește. Este o amprentă unică în Cenaclul în care s-a format. Viața ca un vis și căutarea dorului ca pe o floare de colț: „Trăiesc în visul/De a mă fi născut/Și/ Încă te caut.../Încă pe ape.../Tresar răstimpuri, /Încrucișări de bine./ Crește în mine/Încă și încă,/ Floarea de colț/Umbră tânără/De dor”. Autoarea are proprietatea cuvintelor, pe care știe să le folosească ca într-un puzzle, enigmistic, mesajul liric transmis trebuie căutat în puterea de sugestie a cuvintele. Este un univers vegetal cu care se confundă, cu un mâine în care rugăciunea este transcedere într-o înnobilare spirituală: „Pe firul ierbii,/ Îmi dezbrac rugăciunea/De rădăcină;/ Înnod sensul cuvintelor/Copacul îmi plânge/ Doi muguri/În palmă/Mâine rădăcinile/Mă vor rodi/pe frunte”. să arate singurătatea, plânsul într-un mod sui-generis, tăcerea lacrimii: „Aruncată de viață/În nebunia înminunării.../Prea mult răsare soarele/ Și-i prea puțină lacrima/cu care să te veghez...” și moartea de care este conștientă are alocat un spațiu: „Moarte/Incizie de stele conjugată la infinit/Ca o inflorescență/A pietrelor, pe pietre”, sau „Mi-am visat mormântul/Înmiresmat de ierburi; /Apele, împletite în ochii copiilor/ M-au îmbrobodit/Și umerii, Singuri,/ Umerii mei calzi...” Întâlnim și motivul ferestrei, fereastra între suflet și întrebare, între ochi și cer: „Motivul ferestrei/ Închise/În fiecare dintre oameni/Fărâma aceasta/De veac întârziat,/ De a semăna/ Cer/În lumina,/ Neclarul ochilor/Pătați de întrebări...” Începutul și sfârșitul în ipostaze diferite: „Am scos de la fântână/ Începutul/Un ochi/Care privește înapoi,/ În oameni/Ca două păsări,/ Din vreme veche și grea/Când exista paradisul”, sau „Același început/ Ca-n rândunele-/ Ora jocului/ De-a sărutul/Sora mea,/ eternitatea ta/ Luna,/ Amestecată cu praf,/ Întoarcerea începutului” și „La capătul cărții/am scris/Cu tămâie de jaruri.../Dorul trece/ Drept/Un trandafir sălbatic”. Prin capitolul II intrăm în lumea poemului în proză amintind de Ionel Teodoreanu, o lume a unui talent nativ pentru care „Scrisul, ca o terapie...momentul în care, parcă, îmi revin culori”, cu iz de aforism: „Viața, o mulțime de noduri pe un fir. Colecția ta de noduri fericite și nefericite”. Când scriu cu creionul am rănile pământului pe mână”. Poemele în proză sunt pașii cunoașterii „rostiți” metaforic și sugestiv, o altă fațetă a sensibilității și a dotării de care face dovadă. Este lumea ei, o lume de vis, o lume mirifică cu „iz” de păpădie, din care reiese că poate scrie la fel de bine și proză, în final adevărate poeme în proză: „Sufletul stă de pază, ca un câine al pământului”. Stări, sentimente, momente ale vieții, definiții: „Obosim adesea de atâta singurătate... și niciodată nu termin de scris”, sau „Desenez mereu mâinile tale, împreunate, la nesfârșit de crini. Sunt apa și țărâna ta. Legate în veșnica stea de nord”, sau „În palma pământului, noi toți suntem cheile trecerii în necunoscut”, sau „Sunt aici, acolo, pretutindeni, un simplu om, cu un caiet în care-mi păstrez bucuriile” ș. a. m. d. Un debut onorant și alte așteptări.