cedant carminibus reges regumque triumphi
Ovidius, Amores” (I, XV: 33)

1. Cuvânt (înainte)
Despre reala putere a cuvântului poetic ne vorbesc miturile și cărțile sfinte. Geneza cerească este descrisă în Vechiul Testament ca o serie de cuvântări divine rezultate în crearea universului, pământului, plantelor, animalelor și a omului. „Poet al cerului și al pământului” – astfel putem vorbi despre Dumnezeul biblic, dacă traducem direct din limba greacă textul Crezului. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, și toată oștirea lor prin suflarea gurii lui”, căci „La început era Cuvântul...”

Inexplicabila credință în Cuvânt specifică tuturor culturilor orientale antice, devine baza Noului Testament, și astfel, a tuturor culturilor creștine, în care Logosul (Cuvântul divin) întruchipat în figura lui Hristos, este principala „cale, adevăr și viață” a omului pe pământ.

Grecii antici povesteau că poeții legendari Orfeu și Amphion, cântând, calmau fiarele sălbatice sau mișcau astfel copacii și pietrele. Copacii mergeau după Orfeu în deșert pentru a se planta acolo în păduri. Sub melodiile fermecătoare ale lui Amphion pietrele singure se clădeau în pereții orașului. Asemenea mituri erau și ele o parte din religia, astăzi moartă, a grecilor, servind drept o dovadă a aceleași credințe în cuvânt, rostit sau cântat, întruchipată în capodopere ale literaturii Greciei antice ajunse până la noi.

De fapt, literatura nu este doar o artă a cuvântului. Ea poate fi privită și ca o practică socială, o formă de comunicare și simbolizare. Cuvântul – materialul indispensabil al creației literare – permite exprimarea nu numai a unor idealuri estetice, dar și sociale și politice, apropiind astfel literatura de filosofie, morală sau politică.

Și dacă puterea poeziei este cumva justificată de practicile spirituale ale omenirii, atunci ce practici ar explica fenomenul poeziei puterii?

2. O (scurtă) istorie a poeziei puterii
Voi lăsa aparte multiplele exemple de angajare conștientă a literaților întru susținerea unor lideri, ideologii și politici de putere sau de suprimare a creației poetice libere prin varii metode de cenzură, ambele forme de relaționare a literaturii cu putere existând de când e lumea. Într-adevăr, mult mai interesant se pare fenomenul literatului sau poetului la putere. În ce măsură se justifică pretențiile poetice ale liderilor politici și pretențiile politice ale poeților în practica lor de zi cu zi – aceasta va fi întrebarea la care voi căuta răspuns, apelând la tezaurul literar universal.

2.1. Vechiul Testament
Istoria biblică propune primul exemplu de poet ajuns la putere – tânărul David, cântăreț și autor de psalmi. Ales de Dumnezeu, David dintr-un cioban se face păstorul poporului său, inițiind multiplele reforme statale, sociale și religioase. Pe lângă faptul că era poet și cântăreț, memoria livrească sacră îl prezintă pe David ca pe un erou și proroc – întruchiparea desăvârșită a umanului în antichitate, completată de Michelangelo cu o imagine corporală perfectă în epoca Renașterii.

Pe Solomon, fiul lui David, tradiția biblică îl prezintă nu doar ca pe un rege înțelept, apărător al dreptății și al credinței, dar și ca pe autorul câtorva psalmi, precum și al celebrelor cărți canonice cu caracter erotic („Cântarea cântărilor”) și cu caracter didactic („Pildele sau Proverbele lui Solomon”). De el – tradițională întruchipare a înțelepciunii superioare – este semnat și „Ecleziastul”. Astfel, legendara lui figură se asociază în cărțile Vechiului Testament cu rolul unui povățuitor de maximă autoritate al poporului, această imagine fiind preluată în tradiția fabuloasă a arabilor și în conștiința literară a creștinilor.

2.2. Grecia antică
Galeria celebrelor eroi homerici poate să completeze rândul regilor înzestrați de zei în ale artei cuvântului și muzicii. Cea mai sigură armă a lui Odiseu, regele insulei Itaca, este cuvântul său, inventivitatea și ingeniozitatea sa înnăscută de la natură. Tovarășul său de luptă, Ahile, liderul mirmidonilor, își găsește odihna de luptă sau uitarea amărăciunii pierderilor cîntînd la arfă. Dacă înțelepciunea legendară a lui Odiseu reflectă o perioadă de dezvoltare intensă a navigației și a comerțului maritim a grecilor, și, deci, a necesității unei comunicări libere între popoare, atunci imaginea mai arhaică a unui erou brutal, precum Ahile, sensibilizat de muzică și cuvinte, pare a fi o dorință a poeților anonimi de a apropia cele două extreme: războiul dezumanizant și umanizarea prin artă.

Diogene Laerțiu, un biograf al filosofilor greci din secolul III a erei noastre, povestește în celebra sa culegere „Despre viețile și doctrinele filosofilor” istoria vieții și activității a lui Solon – personalitate celebră în antichitate prin reformele democratice în domeniul dreptului și organizării statale. Cariera de lider a lui Solon începe în contextul unei certe între athenieni și megarieni – două comunități grecești – pentru insula Salamin. Diogene redă cuvintele elegiei cu care Solon a inspirat concetățenii săi pentru luptă și victorie: „Spre Salamin! Să ne grăbim, să luptăm pentru insula vrută, / Și să scăpăm de rușinea amară și grea a pământului nostru”. După aceasta poporul athenian a mers după el și a fost gata să accepte chiar și puterea sa tiranică de care el se dezice în alte versuri elegiace: „Din grelele nori se naște furtună și viscol, / Tunetul vine în spatele fulgerului strălucitor. / Astfel pier orașe întregi sub bărbați în putere, / Astfel poporul orbit sclav devine al său”. Solon a introdus lecturi publice din Homer iar volumul creației sale elegiace, pe lângă cuvântări, legi și povățuiri, a fost estimat de Diogene în 5000 de versuri. Unul din cei „șapte înțelepți” ai poporului grec, Solon se consideră autorul mai multor proverbe înțelepte printre care: „Nimic peste măsură”, „Mintea te conduce”, „Înainte să ordonezi, învață-te să te supui”. Solon astfel prezenta la greci un model de conducere, realizarea perfectă a acelui proiect utopic platonic conform căruia filosofii trebuiau să devină guvernanți ai statului.

2.3. Roma antică
Cea mai nereușită îmbinare antică a unui artist cu conducător a fost totuși odioasa și diabolica figură a lui Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus – al cincilea împărat din dinastia iulio-claudiană, totodată princepe în Senat, tribun, „părinte a poporului”, marele preot și consul de cinci ori în Roma secolului I. Potrivit lui Suetoniu, Nero a fost unul dintre cei mai despotici și sângeroși împărați din întreaga istorie a Romei, având printre altele ambiții poetice susținute de un dar artistic mediocru. Lui Nero îi plăcea să compună versuri și piese, să participe în competiții poetice și sportive. Se spune, că în timpul compunerii poemului epic despre căderea Troiei, Nero a incendiat Roma de dragul inspirației. Pînă la noi însă au ajuns puține din creațiile sale, ridicate în slăvi de contemporani din frică de moarte. „Gâtul porumbelului chiferian strălucește la orice mișcare” – acest vers a fost lăudat de Seneca, bietul său învățător de poezie și viață.

Ambiția artistică patologică a lui Nero a fost tematizată și în literatura secolului XX: scriitorul maghiar Dezsõ Kosztolányi în romanul „Nero, poetul sângeros” (1922) și romancierul polonez Henryk Sienkiewicz în „Quo vadis?” (1894-1896) vorbesc despre aprinsa sa gelozie pentru slavă poetică. „Să ții minte, – spune Nero lui Petroniu în romanul lui Sienkiewicz – există doi Nero: unul e cel pe care îl cunosc toți, și altul – artistul (...) O, cît de urîtă va fi lumea atunci cînd eu voi muri! Nimeni, și nici măcar tu nu știi ce artist măreț sunt. Și tocmai de aceea eu sufăr, sufletul meu e la fel de sumbru ca acești chipariși negri. Da, e greu omului să ducă povara talentului și a puterii supreme”.

2.4. Epoca modernă (sub semnul revoltei)

2.4.1. J.W. Goethe
Epoca modernă cunoaște la fel de multe exemple a încercării poeților de a „pactiza” cu puterea. Ne-am obișnuit să-l asociem pe gloriosul Johann Wolfgang Goethe cu o perioadă de maximă înflorire a artei europene. Totodată, Goethe nu întotdeauna acorda artei un rol de excepție în viața omului. „Scriitură e o trândăvie harnică”, spune personajul său Götz von Berlichingen din drama omonimă. Pentru poetul german „genial este nu doar acel care scrie poezii și drame. Există și productivitatea acțiunilor, și de mai multe ori ea este mai presus de toate”.

Această interdependență a cuvintelor și a faptelor poate fi observată pe tot parcursul vieții poetului. Fiind un poet, prozator, dramaturg și pictor, Goethe se interesează de științele naturii și se înflăcărează atunci când, fiind invitat de prințul Karl August, pleacă la Weimar și în 1776 devine ministrul prințului implicându-se în politica regiunii. Aici el spera să realizeze cele mai inspirate și utopice idei social-politice din perioada tinereții sale. Totul însă a eșuat. Practica politică l-a demonstrat cât este ea de departe de viziunile intelectuale despre „cum totul ar putea fi mai bine”. Mai târziu, în „Faust” Goethe se va reîntoarce la ideea „cuvântului” și „faptei”, contemplației meditative și acțiunii înnobilatoare.

2.4.2. G.G. Byron
Celebrul poet englez secolului al XIX-lea, dar și membru al Camerei Lorzilor în Parlamentul britanic, George Gordon Byron niciodată nu a vrut să fie doar poet. El se rușina de „scrisul poeziilor” ca profesie. Idealul său a fost un om al acțiunii, liderul poporului, voevodul. El considera că venerația pe care o au scriitorii față de oamenii acțiunii și toată vâlvă ridicată în jurul lor, este un semn al răsfățării, decadenței și slăbiciunii. Cine ar fi scris poezii, dacă ar fi avut posibilitatea să facă ceva mai bun, se întreba el. Astfel, cunoscute în epocă au devenit discursurile sale parlamentare îndreptate împotriva execuției cu moarte a luddiților, devastatorilor de mașini textile. Susținerea și participarea în mișcarea carbonarilor din Italia, dar și în războiul de independență a Greciei a însemnat pentru el o adevărată împlinire. Obsesia acțiunii a fost și cauza decesului său timpuriu la Missolonghi.

Fiind un ideal poetic și civic pentru J.W. Goethe, A.S. Pușkin, V. Hugo, G. Leopardi, H. Heine, A. Mickiewicz și mulți alți contemporani ai săi, Byron a devenit predecesorul tuturor poeților revoluționari, creația cărora este doar o dimensiune complementară activității lor politice și sociale. Patosul creației byroniene, bogate în confesiuni lirice și reflexii filosofice, a fost îndreptat împotriva oricărui fel de tiranie și suprimare a libertății umane, împotriva ipocriziei morale, religioase sau politice.

2.4.3. P.B. Shelley
Prietenul apropiat al lui Byron, Percy Bysshe Shelley, un poet controversat în viziuni, dar tot atât de influent în literatura europeană, la fel sublinia rolul social și reformator al artei. În tratatul său „Apărarea poeziei” (1821) el afirma că poeții sunt profeți și legiuitori nerecunoscuți ai lumii, iar poezia, adresată întregii umanități, e capabilă să contribuie la fericirea și perfecționarea omului. În drama lirică „Prometeu descătușat” (1820) Shelley sintetizează imaginea eroului revoltat împotriva tiraniei, fiind caracterizat totodată prin idealuri de bine, dreptate și dragoste. Ignorat sau hulit de contemporani, Shelley, ca și Byron, a părăsit Anglia și a trăit în Elveția și Italia. Totodată, spre deosebire de Byron el era cel mai optimist poet al timpului său devenind un predecesor al utopiștilor socialiști din Europa.

2.4.4. A. de Lamartine
Tot pe atunci, în 1820 în Paris Alfonse de Lamartine a publicat „Meditații poetice”, o culegere din 24 de poezii care a zguduit Franța. Nu era pur și simplu un succes, era un triumf poetic. Chiar și peste 45 de ani după apariția cărții, bătrânul critic literar Sainte-Beuve mărturisea că ea a însemnat pentru francezi un punct de plecare, o revelație, „o poezie amplă, cu adevărat interioară, înălțătoare și divină”. „Meditațiile poetice” au deschis drumul unei specii noi în literatura secolului dând prioritate libertății absolute a creației poetice și subliniind caracterul intim și sincer al poeziei. Cuceritoare au fost melancolia elegiacă și muzicalitatea versului, invocările filozofice și religioase, destăinuirea sentimentală simplă și proaspătă. Obosiți de filosofie, revoluții și războaie nesfârșite ale lui Napoleon, francezii erau atunci pregătiți pentru o poezie lirică meditativă și contemplativă.

Și totuși, primul poet romantic francez, Alfonse de Lamartin, în mod contradictoriu, deschis renega și neglija poezia. Considerându-se mai degrabă un orator, om de stat și tribun al poporului, el nu privea scriitura ca pe o preocupare profesională și rămânea indiferent față de polemicile teoretice scandaloase purtate în jurul romantismului. Improvizarea poetică strălucită îl satisfăcea pe deplin. El niciodată nu considera necesare corectările, relecturile sau revizuirile lucrărilor sale. Nu erau oare defectele sau neuniformitatea versului o reflectare a propriei neomogenități?

Un excelent orator, pacifist, umanist și exponent al forțelor democratice, Lamartine a jucat un rol important în pregătirea și parcurgerea revoluției franceze din 1848. Contradictoriu în convingerile politice, el devine membru al guvernului revoluționar și ministru de externe, remarcându-se prin publicarea decretului pentru abolirea sclaviei negrilor. Revoluția din 1848 din Þările Românești l-a cunoscut ca președinte al societății studenților români de la Paris, mai târziu el va fi unul dintre cei care va sprijini Unirea Principatelor. Era o perioadă în care el putea să spună despre sine exact ceea ce spunea mai târziu despre Petrarca: „Pentru unii el e poezie, pentru alții – istorie; pentru unii – dragoste, pentru alții – politică; viața lui e un roman al unui suflet mare”. Pe data de 10 decembrie 1850, candidând la președinția Republicii franceze, Lamartine pierde câștigând doar 17,910 voturi. Ultimii 20 ani de viață – părăsit și respins de toți – și-i petrece în „sclavie literară”, scriind și publicând pentru ca să-și plătească datoriile. Multiplele sale lucrări istorice și 28 de volume ale „Cursului familiar de literatură” (1856-1869), scrise sub formă de conversație, astăzi sunt uitate.

2.5. Epoca modernă (sub semnul maselor)
Să ne întoarcem, totuși, la cei „puternici”. În secolul al XX-lea dramaturgul și istoricul rus Eduard Radzinski de mai multe ori a apelat la modelul comportamental a lui Nero pentru a explica anumite momente din viața și activitate a marilor tirani din secolului trecut – Hitler și Stalin. Cine știe, poate și mașinăria morții din al doilea război mondial a trebuit să servească lui Hitler – pretins pictor, artist nerealizat – drept o uriașă natură pentru vreo necunoscută capodoperă. Cartea sa cu conținut autobiografic „Lupta mea” a fost, datorită popularității sale, cea mai citită publicație în Germania anilor ’40 după Biblie. Fiind o carte interzisă pentru publicare în mai multe țări, ea rămâne totuși a fi una dintre cele mai căutate, cumpărate și citite. Astăzi, cândva socotite mediocre, tablourile lui Hitler se consideră o bună investiție de capital. Este vorba, totuși, de istorie, cât de diabolici ar fi făcătorii ei.

Sau, de ce nu, Stalin ar fi un critic literar de succes, acesta având un gust și sensibilitate literară excepțională. Cel mai mult de cenzura stalinistă au suferit anume scriitorii – M. Bulgakov, O. Mandelștam, B. Pasternak sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Personal, în catalogurile Bibliotecii Naționale din Republica Moldova am găsit fișierul cărții de poeme și cântece a lui Stalin. N-am putut totuși să dau de ea, cartea lipsind la rafturile bibliotecii.

Tradiția umilă a unui lider politic cu pretenții literare a fost continuată și de L.I. Brejnev – cel mai editat scriitor al Uniunii Sovietice. Tirajul fiecărei cărți memorialiste din trilogia sa „Pământul mic”, „Renașterea” și „Solul nearat” a atins cifra de 15 milioane, autorului ei fiind decernat marele premiu lui Lenin în domeniul literaturii. Tradusă în zeci de limbi ale lumii, trilogia a fost aruncată la maculatură odată cu valurile perestroikăi. Soarta cărților lui Brejnev nu este unică în felul lor. Același drum au urmat volumele înregi de pseudoistorie și critică artistică în spiritul socialist al lui Nicolae Ceaușescu din România.

Teribila istorie a secolului al XX-lea se scufundă în afluxul cărților literaților la putere. Toți au auzit numele lui Winston Churchill, dar cine a citit integral măcar o carte semnată de el? E straniu, deoarece în 1953 acestuia i se decernează Premiul Nobel în domeniul literaturii „pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane”. Iată un motiv de gelozie pentru poeți guvernanți.

Astăzi oarecum și ne-am obișnuit că artiștii devin guvernați – să ne amintim de carierele de succes în calitate de actor și politician a lui Ronald Reagan sau Arnold Schwarzenegger, în politologie încetățenindu-se chiar noțiune de politician-actor. Imaginea lor susținută de popularitatea cinematografică s-a transformat la un moment dat într-un „brand” politic, electoratul alegând mai degrabă un erou de neinvins din „Commando” și „Arșiță roșie” sau un mecanism antropomorf perfect din „Terminator” decât un om real, cât de mușchios ar fi acesta.

În Germania postbelică scriitori ca Günter Grass sau Heinrich Böll mai mulți ani la rând au realizat neoficiala funcție de „conștiință a națiunii” mereu punând și răspunzând la întrebări incomode și durute privind trecutul și prezentul Germaniei.

Același rol în istoria Cehoslovaciei, iar apoi a Cehiei a jucat vestitul dramaturg și scriitor, iar în perioada între 1989-2003 și președinte al țării, Vaclav Havel, promotorul politicii de stat bazate pe toleranță și umanism.

Personal, am fost intrigat de mărturisirile memorialiste ale vestitului scriitor latinoamerican Mario Vargas Llosa, candidat în alegerile prezidențiale în Peru din 1990. Anul trecut i s-a acordat și premiul Nobel în domeniul literaturii „pentru cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale”.

Campania sa electorală din 1990 până la urmă nu a avut succes, însă experiența ciocnirii cu mașina politică a lăsat urme adânci în personalitatea și creația sa. Într-un interviu realizat în acea perioadă, scriitorul mărturisea: „Eu am fost întotdeauna implicat, mai mult sau mai puțin, în dezbaterea politică. Am crezut întotdeauna că pentru un scriitor, pentru un intelectual, participarea la viața cetății este o necesitate”. Și totuși, el n-a avut niciodată încredere în politică. „Mi-a părut întotdeauna a fi ceva foarte corupt, o activitate ce scoate din oameni putregaiul cel mai urât. Da, asta e: nu cred să existe vreo activitate care să exprime într-atât putrezeciunea umană ca politica... Cred că n-am avut niciodată cu adevărat apetitul puterii. (...) Ce cred intelectualii? Că politica este o activitate în care îți folosești ideile, imaginația. Că, fără încetare, ai prezent în minte modelul societății pe care o vrei, valorile pe care înțălegi să le aperi. În realitate, nu. Politica, 99 la sută, este pură manevră, înseamnă intrigă, intrigă de cea mai joasă speță. (...) Politica înseamnă repetiție. Să repeți, să repeți și iarăși să repeți. E ca o uzură a limbii”. Aceasta, plus simplificarea limbajului în viziunea sa „este lucrul cel mai penibil pentru un scriitor. Cel mai umilitor. Este imposibilitatea aceasta de a te servi de limbaj, nu spun că într-o manieră „creativă”, dar nici măcar în maniera personală. Politica înseamnă stereotipie. Clișeu, limbă moartă. E ca o necesitate, o fatalitate ontologică...”

Ce rămâne atunci? Nu rămâne, în opinia lui Llosa, decât și mai mult să-i admirăm „pe aceia care ajung să treacă prin toate ca să transforme istoria”, și „au reușit să nu piardă niciodată din vedere esențialul: ideile, valorile”.