rochia de in -
parcă ghicindu-mi gândul
vântul șugubăț

Cornel Beldiman

Sînt evocate două lucruri: rochia și vîntul. Între ele gîndul neexplicitat al presupusului autor. Sau, mai curînd, observator. Explicitarea este lăsată pe seama celor două lucruri. A jocului lor. Fata, femeia, trupul ar fi superfluu să fie menționate. Și economia haiku-ului, și discreția lui impun această elipsă care, în același timp, comprimă textul și creează acea tensiune a iscodirii ce dă o satisfacție-n plus cititorului isteț.

Imaginația beneficiază astfel de mai multă libertate și de bogăția unui evantai de posibilități necenzurat printr-o alegere textuală decisă. Maniera în care vîntul (ne) va ghici gîndul se poate calchia pe cunoscuta imagine a dezgolirii Marylinei Monroe nimerită deasupra unei guri de aerisire sau poate urma pilda mulării veșmintelor pe trup pe care o adoptă vîntul în poezia lui Blaga:


el fete preface
pe străzi în statui,
de trupuri lipindu-le
mai tare veșmintele,
sub inuri vădindu-le
când sânii, când coapsele,
minunile, sfintele

Întrebarea dacă este vorba de un haiku sau de un senryu nu poate primi un răspuns tranșant și nici nu e nevoie să decidem acest lucru totdeauna. Că e vorba de un haiku comic este evident chiar dacă n-ar exista cuvîntul șugubăț. Dar, dacă sîntem dispuși să simțim vîntul ca pe un kigo de toamnă, ironia poemului crește pentru că, în acest fel, supărările pe care ni le aduce vîntul toamnei sînt compensate de poznele cu care ne gratulează.

Spiritul haiku-ului se resimte în exprimarea nepretențioasă, concisă, ușor reticentă, abia însăilată și mereu nițel ambiguă, prin surdina decenței pusă pe un text care refuză accentele prea ascuțite și efuziunile în exces.