Confruntea diurnă a visului trebuia să treacă neapărat printr-o eroare: ocolul istoric al abstractizării conștiente. Această eroare, considerată ca termen de mijloc între zi și noapte, a fost pretinsa descoperire a unui conținut latent cu funcție erotică, la care se ajunge prin ritualul asocierii mnezice.

Acum însă se poate renunța la acest ocol rațional, ajungând direct la visul așa-zis manifest, la visul format din imagini, singurul care există. Căci nu există vis latent, decât poate în conștiința ulterioară, iar ceea ce se numește conținut latent nu e decât o reducție logică, abstractă și arbitrară a unei suite de imagini întotdeauna strălucitoare și complexe.

Visul latent, pe care unii fac sforțări să-l descopere sub imaginile REALE, prin procedee ingenioase, este identic pentru toate visele analizate; diferențele pe care încearcă să le stabilească între conținuturile latente sunt artificiale, pentru că ele nu se aplică decât unui obiect imaginar, deci unui fals obiect inexistent.

Intrepretarea imaginilor onirice printr-un conținut erotic latent este o creație tardivă pentru uzul conștientului rațional, frapat de propriile sale contradicții. Interpretarea analitică reduce, la dimensiunile ei, caracterul universal amoros al TUTUROR imaginilor visului ca atare.

Visul manifest este erotic prin el însuși, fără ajutorul vreunei interpretări. Toate scenele care îl compun sunt de-a dreptul niște forme de iubire. Ele reprezintă pe față dorințele inconștientului, căci cenzura (sau refularea) nu se găsește într-o instanță psihică intermediară, ci direct în conștientul însuși. Reprimarea este încorporată intim funcționării obișnuite a conștientului, iar modul său de a acționa nu este de a forța dorința să aleagă o deghizare oarecare (ceea ce i-ar da o eficacitate asupra realității și deci l-ar obiectiva).

Numeroasele vise de incest și de libertinaj care se găsesc în toate memoriile arată că acțiunea refulării nu este de a face visul acceptabil în ochii conștientului: acțiunea ei constă în a-l împiedica să sesizeze adevărata semnificație a imaginilor care se derulează.

Conștientul, deviat socialmente, nu recunoaște caracterul erotic al unui vis decât dacă scenele acestuia sunt erotice în felul diurn, deci prin IMITAȚIE. De cum natura erotică a visului intră în profunzime, refularea împiedică funcționarea gândirii să sesizeze această erotizare generală a materiei. Împins de contradicțiile sale, conștientul parvine la existența unui nivel erotic secret pentru toate visele (de fapt, complex oedipian cu toate derivatele sale), dar el alege o metodă complicată, în care reprimarea joacă un rol pozitiv.

Se ajunge deci la admiterea ipotezei improbabile a unui conținut latent uniform (adevăratul vis), care distruge, în primul rând, caracterul concret al imaginii; iar pe urmă trebuie să se admită că, sub presiunea refulării, imaginea poate fi deturnată de la funcția ei obiectivă. Or, imaginea erotică a visului este întotdeauna mai liberă, mai puternică și mai eficace decât datele acestei dure ipoteze raționaliste și istorice.

Dacă femeia care visează vede în visele ei o rază de lună, această rază de lună (datorită existenței unei pietre selenare purtate ca inel) va fi redusă la un simbol. Dar simbolurile nu există decât pentru conștient. Raza de lună nu este o deghizare a degetului: dacă degetul nu apare în vis ca deget, ci ca rază lunară, asta înseamnă că erotizarea lumii ia amploare în vis; și în același timp, că DORINȚA onirică este în felul ei mai vastă decât aceea a conștientului. Aici, raza de lună este aceea care posedă funcțiile unui obiect erotic, și asta nicidecum în sens metaforic sau simbolic.

Conținutul visului trebuie considerat DIRECT și nu prin analogie; el nu ascunde un subiect erotic: dimpotrivă, îl exprimă. Acest subiect erotic (dramatizare) nu-și are locul în substituire, ci în cauzalitatea universală. Rezultă că visul (manifest) este o modalitate exclusiv erotică a hazardului obiectiv, iar întâlnirea lor nu este aici decât o eliberare considerabilă a acestei cauzalități.

Imaginea din vis este aceea care exprimă dorința. Dar ea nu o exprimă sub o formă nemijlocit simplă, și, așa-zicând, abstractă. Imaginea onirică este erotică într-un fel în același timp real și posibil, deci CONCRET. În alcătuirea acestei imagini intră nu numai determinismul (subiectiv) al celui ce visează, ci și determinismul exterior al lumii.

Toate determinările perceptibile intră în imaginea visată și tocmai de aceea ea este atât de schimbătoare și de accidentată.

Visul nu exprimă o dorință abstractă, cum ne place să ne închipuim, ci o dorință posibilă care, la rigoare, poate fi considerată numai ca expresie a supradeterminismului. Iar imaginea visată nu exprimă (de obicei) dorința sub forma sa hedonistă, tocmai pentru că ea nu este un produs al imaginației și al celorlalte funcții ale conștientului; ea este, în toate privințele, REALÃ. Și imaginea onirică este întotdeauna erotică, pentru că toate raporturile, fie între cei ce visează, fie între aceștia și obiecte, nu ating gradul lor cel mai înalt de obiectivitate decât dacă se derulează în sfera iubirii.

Imaginea din vis exprimă dorința direct printr-o REZULTANTÃ, în care condițiile de orice natură se schimbă între ele până la ultimele limite. Visul nu exprimă decât rar satisfacția imediată și imitativă (figurativă), pentru că el exprimă dorința situată în realitatea însăși și pentru că dorința nu este o dorință de nimic, ci o dorință cu țintă reală.

Numai pe planul devenirii istorice, cu încetineala ei exasperantă alcătuită din medieri cauzale, se poate imagina că dorința precede visul și că visul nu este decât o consecință a acesteia. Visul creează dorința creându-se pe sine, dorința creează visul exprimându-se. Nu există aici nici un raport de anterioritate sau de simultaneitate: vis și dorință se confundă.

Rezultă că noi putem vedea în imaginea visului o imagine a realității, dar o imagine în profunzime, sesizând în același timp mai multe planuri cauzale și schimburile lor reciproce, într-o formă subiectiv-obiectivă.

Se înțelege că dacă imaginea din vis exprimă dorința, e vorba de dorința ACTUALÃ, și nu de dorința trecută.Visul se desparte net de rădăcinile infantile ale dorinței, el este dezvoltarea prezentă a acesteia. Persistența dorinței sub forma ei trecută este, de obicei, contrară mișcării vieții. Salturile dialecticii se află aici ca oriunde: dorințele trecutului se arată (și trebuie să se arate) în scena onirică numai sub forma lor de SUPRIMARE, adică în același timp conținute și negate. De aici disproporția jenantă dintre rezultatul latent, dat de analiza amintirii, comparat cu visul manifest, căci nu s-ar putea reduce forma actuală a dorinței la forma sa trecută, decât în cazul unor accidente mnezice.

Deoarece imaginea visului exprimă dorința și nu dorința abstractă, ci dorința în același timp provocată și împlântată în real, visul este întotdeauna profetic. E cazul să separăm caracterul său criptic de manifestările care se servesc acidental de starea de somn (premoniții etc.) și care se produc mai ușor după suspendarea rigorilor diurne. Caracterul întotdeauna criptic al visului decurge din negarea timpului istoric în favoarea unui timp dezlegat de cronologie, și mai ales din luarea în considerare a tuturor determinărilor și supradeterminărilor. Visul nu este deci nici formă narativă a dorinței, și nici o a doua viață. El este, la drept vorbind, imaginea reală a vieții, dar ca și cum ar fi CONCENTRATÃ și repliată asupra ei însăși. Se înțelege de la sine că dorința, la rândul ei, trebuie considerată ca o formă abisală a realității.

Visul este imaginea vieții pe care starea diurnă ne-ar dărui-o, dacă conștientul n-ar fi în permanență abrutizat de către refularea INTRINSECÃ, a cărei acțiune este de a reduce termenii cauzalității prin eliminare (din motive sociale) și în același timp de stabilire a unor false structuri psihologice. Simplificarea arbitrară a determinismului (determinismul fiind înțeles aici sub forma sa reversibilă) după modelele abstracțiunii, ale comparației sau ale cauzalității geometrice, distruge o viziune care se refugiază în somn. Aici, slăbiciunea percepției diurne face imaginea sensibilă.

Deoarece visul exprimă viața, puterea de constrângere diurnă se exprimă și ea tot în imaginea visului. Împotriva a tot ceea ce învață încă științele mentale, gândirea funcționează continuu în timpul duratei visului și urmărește atent toate meandrele dramatizării. Ea participă la toate visele, în felul ei OBIȘNUIT, cu excepția cazului în care ia cunoștință de ea însăși (gândire a gândirii). Ideația, care acționează în timpul visului tot așa de spontan și de clar ca și în starea diurnă, arată care este puterea refulării în refuzul ei de A CALIFICA erotic toate scenele din vis. Aici se plasează, în somn sau în stare de veghe, adevărata acțiune a cenzurii: în acest REFUZ de a califica își exercită ea forțele ei nocive, și nu într-o influență iluzorie și imposibilă asupra creării imaginilor.

Imaginea din vis fiind imaginea vieții, caracterul socialmente regresiv al vieții se exprimă și în construirea tramei onirice. Dacă viața are laturi regresive, menținute de toate oprimările, visul conține și el aceste laturi regresive, pe care el le reflectă prin memorie. Amintirile-clișee exprimă net această persistentă maculare a visului de către viața socială. Simboluri istorice și familiare intră în imagine, pentru că imaginea este o rezultantă. Ele sunt, ca să zicem așa, înghițite de către dorință, dar digerarea lor este parțială. Motiv pentru care, deși visele cunoscute sunt foarte numeroase, aproape nici un vis nu este în întregime FRUMOS, nefiind acceptabil decât în unele fragmente.

E adevărat că laturile regresive ale vieții nu intră așa cum sunt în vise și că ele suferă o răsturnare asemănătoare cu așa-zisul „ready-made”, dat fiind că dialectica naturală este mai puternică decât dialectica socială. Aspectele regresive ale vieții intră în vis pe calea amintirii, dar acolo ele sunt, dacă se poate spune așa, dezintegrate.

Viața din vis își ia din viața diurnă toate momentele sale; dar acestea intră în el într-un mod ABSURD, deci contrar legilor obișnuite ale conștientului. Este ceea ce constituie UMORUL oniric, căci nici un semn regresiv nu poate intra într-un mod integral regresiv în tramă. Învăluindu-l, visul îl distruge parțial.

În epoca noastră, cu câteva excepții rare și de neuitat, visul este ambiguu: el este întotdeauna revoluționar în ceea ce privește mecanismul declanșat, superior parțialității vieții diurne, dar el este aproape întotdeauna împiedicat de reziduurile acesteia. Rezultă că noi suntem întotdeauna de acord cu caracterul lui revoluționar (în care intră suprimarea aproape completă a supraeului, a percepției în structuri imobile și schimbarea de semn), dar acest acord nu poate duce decât la fragmente onirice în care cauzalitatea istorică a fost RÃSTURNATÃ.

Din faptul că conținutul manifest al viselor este erotic prin el însuși, se înțelege de la sine că noi nu putem afla sensul visului în afara lui, prin metode date de-a gata. Fiecare trebuie să-și interpreteze singur propriile vise, și afirmăm aceasta în sens strict ȘTIINȚIFIC. Dacă lăsăm deoparte aspectul clinic, trebuie să afirmăm, în continuare, că nici o interpretare a visului nu este posibilă prin ANALOGIE. Visul este vis și nimic altceva nu este vis. Orice metodă de interpretare eșuează fatal în raționalizare, cu consecințele respective.

Visul se reflectă în întregime pe sine, el nu se poate reflecta în inconștientul actual, infestat de refulare (din moment ce chiar conștientul o combate pe aceasta). El trebuie considerat într-un mod TAUTOLOGIC, mai exact: dialectic tautologic, printr-o întoarcere eternă asupra lui însuși, care antrenează succesiv nivele din ce în ce mai vaste de realitate.

O astfel de identificare infinită, care începe cu cristalul, fiind proprie modului POETIC, numai considerarea poetică a visului este obiectivă și științifică.

Această considerare poetică - trebuie să mai spunem că ea este complet străină modului literar, pictural sau metaforic - trebuie luată în sens literal. Dacă visul manifest epuizează noțiunea de vis și dacă scenele onirice sunt dorința sub forma ei actuală și posibilă, înseamnă că visul, sub orice unghi ar fi abordat, clinic sau nu, nu poate fi conceput decât din punct de vedere poetic.

Visul afirma că imaginea este astăzi expresia directă a inconștientului, sau mai degrabă a acelui inconștient care tinde să devină conștient, alergând în întâmpinarea conștientului care, el, despovărat de refulare, tinde să devină inconștient. Visul înaintează către nebunia PERFECTÃ, și tocmai în imaginea sa tinde supraconștiința să regăsească unitatea în diferență, negarea negației și ireductibilitatea lumii. Imaginea considerată poetic este aceea care dă acestui schimb o dezvoltare concretă.

Participarea conștientului la faptele onirice există ca funcție psihică. Pentru ca această participare să se desfășoare în sensul dialecticii naturale, găsind termenul de opoziție, dar evitându-l pe cel al obstacolului regresiv, trebuie s-o eliberăm de refulare, care îi este încorporată. Refularea nu poate fi deci suprimată, ea trebuie redusă printr-o operație de decantare care separă nivele cu compoziții și cu origini diferite, actualmente strâns îmbinate într-o imensă confuzie.

Unitatea activității mentale funciarmente inexpugnabilă, resimte cu amărăciune această opoziție arbitrară dintre viață și vis, care ține locul unui raport de negare reciprocă și necesară. Suprimarea acestei divergențe iluzorii derivă din modul poetic, considerat în același timp în act și în gândire. Somnambulismul conștient îi este aspectul imediat și puterea de seducție.


(traducere de Ștefania Mincu, din ant. Avangarda literară românească, de Marin Mincu, 2006)