Pretenția Mariei era una de neimaginat. Nu pot să cred că a cerut așa ceva. Uneori stau și mă întreb: ”Ce-o fi în mintea oamenilor?” Singur îmi răspund și sunt dezamăgit de răspunsul pe care mi-l dau… Mă opresc. Ușor… Relaxează-te omule, nu ești singurul care suferă de boala tinereții. Mai sunt o multime de specimene de dresat. Nu ești singurul.
Maria începuse să plângă. ”Ce-ai pățit fată dragă? Te-au apucat chinurile conștientizării?” Multora le-am spus clar și răspicat faptul că această lume nu iartă. Este crudă. Însăși esența Pământului denotă o cruzime de neimaginat. Nu poți să măsori o asemenea manifestare. ”Ding…Ding…Ding” Sună ceasul. Maria a sărit speriată și a fugit înspre cea mai ușoară scăpare… Să recunosc, nici eu nu o credeam în stare de așa ceva. Nici părinții ei, fratele bunicii mele, nici măcar câinele lui Puffy, George. Niciunul nu puteam concepe o asemenea reacție. Boală mai grea decât simțământul libertății nu există. Acesta ne ucide sufletele și ne lasă fără cea mai mică posibilitate de a acționa sub impulsul simțământului iubirii și al păcii. Trăirea iluziei libertății este mai grea decât o viață trăită între zidurile pușcăriei. O simte toată lumea pe propria piele. Toți suntem liberi și credem că putem face orice, dar fiecare nouă dorință de-a noastră ne mai așează încă un lanț în jurul mâinilor și picioarelor… Pas, cu pas, ni se termină viața. Acum o dorință, mâine alta și poimâine Altul… Până să vină Altul noi eram plecați de mult timp… Florile de pe mormânt înfloriseră de vreo câteva primăveri… Deviza mea de-a lungul vieții a fost una simplă: ”Nu fi trist, necazurile numai de-acum încep…” Puffy nu m-a crezut niciodată și niciodată nu a oferit importanță cuvintelor mele. Credea că îl dresează pe George… Dar asta este…De fapt ei se dresau reciproc. Câinele încerca să-l învețe pe stăpân cum ar trebui să-i spună astfel încat acesta să execute comenzile. Stăpânul dicta. Astfel sărăcuțul George sărea dintr-o parte în alta ca și cum ar fi fost nebun. Mult am iubit câinele ăla… De câte ori l-am strâns în brațe și i-am oferit câte ceva de mâncare… Numai amintiri plăcute am alături de el. Odată, într-o iarnă rece, eu , alături de cel mai bun prieten al meu, Puffy, ne plimbam pe calea ferată iar George stătea și ne supraveghea, având o privire autoritară. Dintr-o dată, s-a iscat o furtună extraordinar de puternică, în urma căreia a venit trenul… Puffy a luat trenul. Eu am scăpat. Astfel George a rămas cu mine iar în tot restul vieții lui de câine mi-a mulțumit în fiecare zi pentru binele pe care i l-am făcut. Niciodată nu am cerut nimic în schimb, am oferit fără să aștept. Un om, drept să spun, cum rar mai găsești!
Cine l-a cunoscut pe Puffy, știa că acesta obișnuia să citească mult. De la el am învățat principiile fundamentale ale libertății individului pe care le-am transmis din generație în generație până în zilele de astăzi. Și dacă ați fi fost fratele lui Maria ați fi știut că Puffy nu se bucura decât de un singur lucru: moartea libertății. Este ciudat cum un mare susținător al acesteia ajunge să-și nege originile și să facă o decizie pe care s-o regrete. Ce vorbesc aici? Cand și-a regretat Puffy deciziile… Niciodată… Să nu spui niciodată. A fost un om pe două picioare care a știut faptul că ceea ce traim astăzi este un fenomen generalizat și programat de distrugere în masă a biodiversității, implicit a mediului de viață. Un fel de mini bombă nucleară. De lungă durata. De tot…
Președintele mi-a spus: ”Băiete,nu tot ce zboară se mănâncă.” Eu i-am răspuns clar: ”Capra cu trei iezi n-a fost roman!” Și astfel am câștigat respectul și stima întregului cabinet de minștrii și nu pot să nu fiu fericit când mă gândesc că în ziua de astăzi sunt liber. Dar totuși libertatea nu se discută, așa că... În fine, rog prietenii să vină cu lămuriri suplimentare. ”Prieteni, veniți cu lămuriri suplimentare!” Libertatea nu se discută, deci ceea ce trăim noi astăzi este iluzia libertății crescută în ființa noastră de către iubiții părinți, educatori și creatori de personalități. Stimă lor!