Părintele Nicolae Steinhardt n-avea complexe să își mărturisească o aparent surprinzătoare preferință de lectură a sa, aceea în favoarea romanului polițist. Privitor la această declarație entuziastă de adeziune, se iscă o întrebare oarecum neliniștitoare: prin ce anume s-a putut impune un atare gen literar, de obicei plasat la periferia sferei romanescului și destinat, de aici, consumatorilor de literatură mai degrabă ușoară, unui gust artistic elevat și chiar sofisticat, de care a dat dovadă pe tot parcursul activității sale scriitoricești părintele de la Rohia?...
Atracția unică pe care o poate exercita lectura unui roman polițist de calitate asupra unor minți laborios cultivate și mai ales înzestrate cu o bună receptivitate metafizică nu-i, de altfel, un fenomen rar întâlnit. În aceste cazuri, se pare că există o legătură strânsă între formația spirituală a receptorului, pe de o parte, și modul în care poate fi pus în valoare – prin însăși calitatea actului lecturii, prin motivația specială a acestuia – literatura polițistă, pe de altă parte, referindu-ne îndeosebi la marile creații ale genului.
Că diavolul încurcă lucrurile, nu-i o constatare de azi pe mâine. Avid să nu rateze ținta, presentimentul reconfortant (care poate fi deopotrivă naiv și doct) că în spatele încrengăturii teribile de ițe se află, de fapt, întotdeauna un „cineva”, și nu „ceva” de ordin impersonal (element cu care, în fond, nu s-ar putea clădi o intrigă vivace și memorabilă), de acest imbold psihologic primar, la urma urmei, ține însăși bucuria literaturii. (Antiromanul însuși modelează descrierea ca pe o acțiune, ritmând-o subliminal în salve de microevenimente ce anunță, printr-o gradație savantă, iminența macroevenimentului, cea a apariției Personajului. S-ar putea spune, este aceasta o lume în așteptarea Personajului, cel paradoxal prezent chiar în absența sa...)
Există o bucurie aproape copilărească, și de aceea, pe deplin umană, în a descoperi făptașul, după ce i-a fost smulsă masca de pe chip. În romanul polițist, miza enigmei e dată – aprioric, s-ar zice – de chiar existența acestui „cineva”, cuprins într-un scenariu dominat de ascundere. Cei pasionați de savori hermeneutice sunt liberi să detecteze aici trăsăturile bine conturate ale unei anumite filosofii despre om și lume.
Știința deducției, după Sherlock Holmes, se preocupă de fapte și de descoperirea făptașului, mai puțin de cazuistica psihologică. Metafizica posibil insinuată din acest mod detectivistic de a aborda viața e axată pe ideea de act personal, de faptă a cuiva, de care acesta se face responsabil. Numai că respectivul se ascunde. Răul se ascunde. El există, dar locuiește în umbră, în dosul oglinzilor, în pivnițe, după draperii, iar alteori în acele locuri aflate mult prea în văzul tuturor pentru a mai fi suspectate și cercetate.
Ascunderea și dezvăluirea sunt fațetele enigmei existenței. Există rău și există bine, după cum există alegere liberă. (Să nu uităm de rădăcinile romantice ale genului.) E ca și cum ne aflăm la capătul unui proces, ca la Judecata de Apoi. Urmează verdictul. Totul devine diafan, se simplifică și se esențializează. Cazuistica psihologică a fost epuizată. Avocații au pledat, au folosit toate tertipurile avocățești posibile, s-au consumat jocurile de-a v-ați ascunselea și toate manevrele autojustificatorii ale conștiinței disimulate.
Cuvântul de apărare tace în fața faptei și a urmărilor ei grave. Există un cadavru, crima a fost înfăptuită și urmele ei nu au putut fi șterse. Cazul extrem, crima, trimite către ideea de făptaș și, implicit, către o filosofie a responsabilității. Morala care poate fi trasă este că răul calcă în picioare legile nescrise ale inimii. Biblia confirmă că omul nu se poate dezvinovăți pe sine în fața lui Dumnezeu, atâta vreme cât ține în piept o inimă și în inimă chipul Creatorului, răsfrânt în profunzimile întregii creații.
Știința deducției preconizată de Sherlock Holmes se întemeiază, ni se spune, pe deducție și pe spirit de observație, plecând de la efect la cauză, de la detaliu la concluzie, evitând generalizările pripite. Urmele vorbesc despre ucigaș. Metafizic vorbind, „urma” descoperită reprezintă acel moment când tot ce e ascuns va fi ieșit la lumină, ca un lucru din lumea de afară, în văzul tuturor, când nimic nu va rămâne acoperit. Materia redevenită văl transparent al sufletului va arăta cele ale sufletului. Indiferent dacă este sau nu iertată, fapta omului va fi descoperită și asumată, în lumină.
Să observăm de asemenea, faptul că de la Poe la Conan Doyle, în ficțiunea polițistă intuiția cu aură divinatorie lasă, din ce în ce mai mult, loc deducției științifice. Departe de a fi doar un reflex al atracției pentru scientism, cum a fost socotită, preferința pentru deducție e, de fapt, ceva cu mult mai firesc în ordinea lucrurilor. Să nu uităm că ascunderea reprezintă ceva contrafăcut, după „lucrarea” sau „făcătura” celui „viclean”. Ea poate fi demontată ca o mașinărie. De aici, supremația analiticului, aparentul cartezianism al mentalității detectivistice. Trebuie precizat, însă: nu avem de-a face cu o analitică a misterului, ci cu una a contrafacerii lui. Dar intriga de factură polițistă mai posedă și această virtute de a sugera cum, adesea, contrafacerea ia masca misterului, insinuând o profunzime existențială – chiar una inefabilă – acolo unde ea nu există, de fapt. Magia concură cu misterul, falsul înscenează adevărul, într-o lume a măștilor în mișcare. Se întrevede, aici, funcția metaliterară a acestui gen prin care e vizată și pusă la încercare sugestionabilitatea psihicului uman, de care prin excelență se folosește practica litarară. Se observă că omul poate cădea pradă puterii unei sugestii, chiar în condiția în care el cunoaște caracterul neadevărat al mesajului ce i-a fost transmis. Gnoza nu e niciodată suficientă. Trebuie să fim și altfel pregătiți, pentru a nu ne pierde trezia și a nu ceda ispitei. Dar ce înseamnă, de fapt, trezie, după definiția creștin-ortodoxă? E „frumusețea unei lucrări născătoare de lumină și care răsare în chip negrăit celor dispuși, prin dragoste, să-și întipărească în gândire urmele acestei căi mântuitoare”. Aici se creează omul ceresc, care e „alcătuit din atenție” (Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovnicești, imne și scrieri, Deisis, 2000).
Considerată drept o capodoperă a literaturii fantastice – prin care, de fapt, se împinge genul polițist la limitele sale, acolo unde începe tărâmul suprafiresc, imposibil de investigat cu mijloacele univocității procedurale și cu tehnica demontării – nuvela „Într-o seară, un tren”, de Johan Daisne, atinge problema inefabilă a treziei spirituale în clipa morții, care e o clipă a alegerii supreme. În acest punct, de „grație luminoasă”, căreia i se adaugă o indicibilă „nuanță de sfâșiere”, totul pare că se simplifică la extrem, întrucât se esențializează. Acum, în absența oricăror posibile subterfugii, trebuie să răspundem cu „da” sau „nu” în fața Vieții. „Fiat-ul” ființei va fi atunci posibil, nu în ultimul rând, datorită acelor gânduri și stări de suflet „care ne trezesc atunci când totul doarme în jurul nostru”.


Florin Caragiu


(text publicat în revista "Ramuri", Februarie, 2011)

foto: Diana Popescu