Străbat în adâncul sufletului meu…caut… focul….E întuneric…e frig în suflet fără căldură.Pornesc prin frigul sufletului meu în căutarea focului să ardă din nou speranța la viață.Acel foc e soarele din trupul meu…E noapte și frig caut focul soarelui să mă readucă la viață.Cărările sufletului sunt ca un labirint mă cânt și mă plâng după focul soarelui meu.Îmi e dor de aceea lumină și mă cutremură gândul să nu se stingă flacăra primită o dată mai demult…Încet o apuc ușor prin cărările labirintului….Mă simt desculță și dezbrăcată.În visul meu nebunesc voi gasi focul,mă va încălzi și mă va hrăni…mă va face caldă…Cu mâinile deșir ceața groasă din fața mea.E o ceață lăptoasă și cenușie.În această ceață tremură multe gânduri și mă trag în toate părțile.Ceața este un desiș de întrebări și frecușuri ale minții mele…Mă clatină,noduri groase,ca niște funii,temeri din poveștile cenușii mai demult….Caut cerul dar nu îl văd de ceața deasă…și nu-mi văd stelele mele care până nu demult îmi cântau.Nu zăresc luna….dar mi-e dor de focul soarelui meu.În noaptea asta se face nașterea unei noi zile și a unui nou timp….este o margine…O muchie de unde trebuie să sar odată, că nu mai vreau nodurile astea din drum…Asta e marginea și mă duc să o dau focului când îl voi găsi.Merg… nu văd nici o cărare, nici un drum. Unde e focul soarelui meu?Îmi aduc aminte de lemnul meu…Un lemn mângâietor. Îl gÃsesc în suflet și îl aprind. Fumul lui dulce și tare, pătrunzând până în inimă și mai departe, curge ca un sânge în mine. Mă umple și iese prin răsuflare. Se varsă și pe drum, ca o apa albastră. Și mă ajută să văd. Începe o carare. Se taie ca o potecă mergând în sus, pe aer. Urc pe potecă și îmi cânt. Îmi cânt încet mi-e mai ușor așa. Oboseala mă poate adormi și frigul mă poate amorți. Într-un fel sunt ca fetița cu chibriturile, doar că am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, să-i sorb fumul sacru. Și sunt în mers, în drum, în căutare. Nu am ramas între cărările labirintului. Mă duc să-mi găsesc focul, să-mi hrănesc și să-mi cresc flacăra. Ca să nu-mi fie niciodată frig…Poteca duce acum printr-o pădure a sufletului din imensul labirint. Aici pomi înfloriți și păsări, acolo trunchiuri răsucite. Sunt și bucăți de zid și pietre sparte, semne ale unor străbateri și lupte mai vechi… Sunt toate bucați din viața mea, înșirate pe drum, să le mai vad o dată.Sunt în noaptea vederilor și alegerilor… nu e singura și nici ultima.Sorb încă puțin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting și respir… Pășesc încet, cu inima în tâmple, în palme și pe buze. Mi se fac ochii degete, să pipăi dincolo de pietrele sufletului… Mă lasă să văd doar când intru în cerc.În flăcările roșu-albastre-aurii joacă lumina cea dorită, cea plânsă cu atâta dor, căldura sufletului a vieții mele… Sângele-mi gonește, strigând de bucurie.Îmi vine să alerg, să îngenunchez…. alerg, ajung la margini, apoi îngenunchez, cu mâinile înfipte între flăcări. Mi-e de jar dragostea, pot să ard și să mă fac scrum, focul cel viu. Mă asez în căldura visului și-n miezul de iubire plină și densă, arzătoare… împlinirea visului nebunesc, prin care îmi reiau puterea de a răsuci și arde cețurile și nodurile. Dar focul soarelui meu este păzit.Păzitorul focului. Omul din multe vise… O fi el? Știu privirea asta…L-am mai văzut,prin vis, între feliile din “visul nopții”, încrețitura dinspre tâmple, jocul ochilor plini de zâmbet… de săgeata câte unei deslușiri. E lângă foc. Și văd privirea, care ține bolta luminoasă deasupra focului și mă învăluie cu cald și drag.Mă aplec și sorb din foc cu palmele,așezându-mi căldura în pântece, în inima și între ochi.Mă umplu de căldură și putere, de vârtejul visului. Mă ridic, ușor amețită… Privesc. Păzitorul îsi arată chipul dintr-o parte.Un profil de vultur, ochi de om cu flacăra… Mă apropii încet, primind în fiecare pas bătaia caldă a inimii pământului, și mă așez. Simt locul cald sub mine, respir aerul cald, sorb luminile curgând din flăcări…Simt…focul sufletului meu acum îmi e bine.Din dreapta îmi vine o adiere nouă, încă neștiută până acum. Nu știam cum e mirosul unui om al flăcării…asemeni fumului din lemnul meu cel drag. Mici luminițe, scântei de departe. Liniștea bună și lumina aurie cern tot ce aș putea vedea.Mă întorc în mine, mă cuibăresc mai bine lângă foc și lângă. Mă gust în starea mea cea noua și mă răsfăț, ca sub o plapuma de bine. În timp ce miȘc pe dinÃuntru, simt caldura…..Focul soarelui meu…O să-mi așez focul viu în sânge. Să simt mirosul lui, să aud lemnul, să ascult poveștile din foc.Să întâmpin Soarele. Bucuria zilei, vărsătorul luminii, izvorul focului ceresc.Mulțumesc umbrei că m-a învățat cum să mă ridic, să ies din frig și să îmi caut focul. Să îl găsesc și să mi-l port apoi încă o zi, încă un răsărit…