Când eram prin gimnaziu, ne adresam, între colegi, o întrebare care azi îmi apare ca fundamentală: „Știe m(aic)ă-ta că ești prost?”. Oricât de ridicolă vă pare sau de ofensatoare, credeți-mă că nu-i tocmai așa. Prostia are nevoie de aceste două lucruri pentru a fi ținută în control: de autoritate și de conștientizare.

În momentul când afli că ești cel mai dăștept din toată scara blocului, din toată curtea, de pe toată strada, din toată blogosfera, e numai bine să stai și să cugeți. Cu siguranță, dacă nu poți fi în niciun fel stopat din galopul propriei inteligențe trebuie să-ți pui serios problema genialități. Dacă n-ai primit încă nicio confirmare a geniului tău poate înseamna că, pe nesimțite, ascuns de ochii lumii, în taina cutiei tale craniene, ai fost blagoslovit cu asupra de măsură. Fără ironie! Cu timpul, nu-ți face sânge rău, te vom recunoaște cu toții. Chiar dacă post-mortem (există și riscul ăsta).

În această situație se află, fără îndoială, puțini, procentul de genii nefiind deosebit de mare raportat la populația lumii. Ceilalți luptăm cu porția de prostie personală. Sensul luptei este aici dublu: fie luptăm folosind prostia ca armă, fie ne luăm la trântă cu prostia din noi. Dar mi se pare că deja anticipez mai mult decât e cazul la acest nivel.

Să începem de la premisa că „molima” genialității nu s-a întâmplat să se lege și de scăfârlia noastră. Nu suntem nici dintre cei foarte sclipitori, care „scuipă intelingență”. Ne încadrăm în limite normale. Așadar, avem șanse considerabile să deținem o oarecare doză de prostie. Poate o cantitate neglijabilă, dar ia, acolo, cât să nu-i ducem dorul. Să presupunem și că nu știm cât de proști suntem. Și să mai adaugăm, de dragul demonstrației, și supoziția – tot mai puțin plauzibilă – că am vrea totuși să ne știm limitele.

Primul pas ar fi atunci să nu fugim de lângă cei pe care îi simțim mai deștepți decât noi. Cum îi reperăm pe ăia? Simplu. Sunt persoanele care ne fac să ne simțim ignoranți, ușor ridicoli, neștiutori, stângaci, depășiți de situație. Iar asta nu se întâmplă din cauză că ei ne batjocoresc și ne umilesc ori pentru că se dau în spectacol cu vreun pasaj recent lecturat din Dicționarul enciclopedic. Ci se petrece în chip natural. Omul vorbește, dezbate, dialoghează, însă argumentele lui sunt surprinzătoare, ne timorează, ne fac să dăm înapoi. Câștigă mereu pe drept o dispută verbală.

Unii s-ar putea să n-aibă cultura dialogului prea dezvoltată (și ăsta e un semn de prostie, într-o anumită măsură). Pentru ei, semnul că au întâlnit pe unul mai deștept este faptul că respectivul – fără să fie un arogant – îi enervează, căci se simt eclipsați. Iar dacă e să fie sinceri cu ei înșiși, ar trebui să admită că e just să nu fie în prim-plan.

Sesizarea celor care au capacități intelectuale superioare în raport cu propriul IQ este un pas util către conștientizarea limitelor personale. Astfel de repere trebuie căutate cât mai multe și periodic rememorate. Cărțile sunt de mare ajutor în acest punct. Foarte mulți dintre scriitorii deveniți clasici au fost deștepți, pătrunzători, geniali chiar.

Atenție mare, fiindcă nu oricine și-a pus numele pe o carte a fost implicit foarte deștept. Ãsta a încetat demult să fie singurul criteriu. Există tot felul de dezaxați care au scris te miri ce. Pentru a evita rătăcirea în labirint, e indicat să se apeleze la cei – horibbile dictu – studiați în școală. Dar citiți-i tocmai pentru a observa cât i-a dus capul.

Iată și un prim palier al autorității. Oricât te-ai simți de tare la mușchiul creierului, nu-i bine să te iei la trântă cu toată programa școlară și să vrei s-o restructurezi din temelii. S-ar putea să se fi strecurat și niște prostioare pe acolo (uneori chiar mai multe), dar autorii canonici ai literaturii universale, de pildă, sunt niște autorități intrate în patrimoniul umanității. Adicătelea au fost recunoscuți ca fiind valoroși de către foarte-foarte mulți pământeni.

În aceste situații, a lupta „împotriva curentului” înseamnă a alege să fii consecvent în prostie. Normal că există nuanțe ce pot fi adăugate, paranteze, interpretări, dar trebuie să fie ori genial ori prostalău să spui despre Dostoievski, Wilde, Exupery, Gogol, Hemingway, Gide, Borges etc. că sunt niște tăntălăi doar pentru că nu poți tu pricepe ce au zis sau că nu încap în logica îngustă a vieții tale.

Firește că, în timp, îți poți contura propriul panteon în care să figureze poate filosofi, poate oameni de știință, poate muzicieni, dar ar fi păcat să fie populat cu pițipoance și bășinoși care-și fac veacul prin televiziuni sau prin politică.

Acceptarea faptului că există autorități reprezintă nu doar un atu în gestionarea propriei doze de prostie, ci și un indiciu al unei înțelepciuni incipiente. Căci, în ultimă instanță, neputința inteligenței de a sălta peste un anumit prag nu constituie un impediment în realizarea personală. Întotdeauna există, pentru oricine, posibilitatea de a-și lua revanșa pe terenul înțelepciunii, care nu e indisolubil legată de nivelul IQ-ului. Ba dimpotrivă, aș zice.

Astfel că oamenii care refuză să-și accepte limitele, care nu vor să-și privească onest cantitatea de prostie cu care s-au pricopsit, își refuză accesul la înțelepciune. Poveștile copilăriei ne-ar fi acum de mare folos, dacă le-am fi ținut minte. În mai toate poveștile (oare înțelepciunea ne-o fi îmboldit să le catalogăm ca fiind „de adormit copiii”?) prostia blamabilă este asociată cu lipsa înțelepciunii. Oamenii mai puțin dotați intelectual de la natură sunt de obicei compătimiți atâta vreme cât își văd de treabă. Blamați sunt proștii fuduli.

Potrivit eclesiastului, începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu. Deci are de-a face cu recunoașterea și supunerea reverențioasă față de autoritatea ultimă. Însă chiar și pentru cei care nu iau de bună paradigma creștină, rețeta rămâne identică: subordonarea față de o autoritate constituie premisa necesară pentru administrarea eficientă a prostiei. Tezaurizarea experienței de viață sub forma înțelepciunii de viață presupune neapărat smerenie.

Nu degeaba toate marile și vechile religii ale lumii (nu astea noi, care se pot descărca de pe net) pun mare preț pe relația discipol-învățător. În măsura în care un individ reușește să-și găsească un mentor, un duhovnic serios, sporesc șansele să-și țină prostia sub control și să n-o lase să se destrăbăleze în public.