poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4636 .



Prometheus, rămas singur, îl anticipează pe Heracles
eseu [ ]
gândirea nitzscheeană în contextul ei istoric

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sydonay ]

2011-01-04  |     | 



Zarathustra își continuă învățăturile vorbind, în termenii săi, despre dragostea de aproapele nostru. Iubirea de aproape este, într-o interpretare nitzscheeană, artificialitate indusă gregar, prin aculturație. De fapt, oamenii se iubesc pe ei înșiși și-și folosesc semenii pentru a-și satisface această dorință imperativă permanentă. Avem nevoie de iubire, nu avem nevoie de o persoană care să ne iubească. Extensiunea iubirii în sfera inter-personală este o reflexie narcisiacă a iubirii de sine. Astfel, Zarathustra resemnifică adverbele “aproape” și “departe”, recomandând, mai degrabă, dragostea de cel îndepărtat, prin această înțelegându-se adevărata iubire inter-umană. Iubirea de aproape este o expresie devalorizată de prefăcătoria ei, ea echivalând cu iubirea de sine, caz în care, doar prin identificarea îndepărtatului cu diferitul sau aproapele, se poate reabilita iubirea de aproape. Oricum, acesta reabilitare este una pur lingvistică, nu și una care să aibă o acoperire factuală, deoarece iubirea dintre oameni lipsiți de scop și de voință proprie nu-și merită numele, potrivit lexiconului nitzscheean.
Iubirea de aproape se bazează pe iluzionarea reciprocă, cei doi relați participanți în relația de iubire arătându-și, chiar hiperbolizându-și, părțile luminoase și ocultându-le pe cele întunecate. Cât timp asigurarea dragostei altcuiva este efectul fățărniciei, opinia acestuia despre noi va fi una falsă, fiind un ecou al propriei noastre venerări de sine, celălalt neavând acces decât la acele aspectele ale personalității noastre pe care noi înșine sau însene am dorit să i le înfățișăm, multe dintre ele fiind neadevărate sau exagerate. Iubirea este, până la urmă, sinomimă cu seducția. Dacă în raționamentele logice apelăm la deducție și la inducție, în dragoste, întotdeauna, conform lui Nitzsche, intervine seducția, ca mod al eului nostru de a se înstăpâni pe ceva diferit de el însuși transformându-l într-un corolar de-al său.
Singurul mod de a rămâne cinstit în problematica iubirii este adoptarea unei atitudini contrare tendinței narcisiace și ignorante care cimentează toate iubirile.
Decât iubirea, fie ea în sens creștin- ca filia, fie ea în sens amoros- ca eros, este de dorit prietenia. Acest concept mai fusese invocat anterior de către Nietzsche, prin el înțelegându-se, în primul rând, o relație de cunoaștere reciprocă având dimensiuni psihologice și practice, și nu neapărat erotice. O astfel de relație poate să fie definită ca un parteneriat în vederea unui scop real comun, adică pentru creearea a ceea ce i-a lipsit umanității până acum, o finalitate autentică care s-o legitimize existențial. Împărtășirea unui scop palpabil comun, care nu poate să fie altul decât transcenderea condiției umane actuale, Supraomul, se poate realiza, sub forme diferite, însă interdependente, atât prin camaraderie, cât și prin dragostea carnala dintre bărbat și femeie.
Însă iubirea celui îndepărtat în scopul promovării Supraomului este un sentiment care trebuie să fie ranforzat cu mult stoicism și combativitate, pentru că prietenia întru aceeași cauză, deoarece despre ea este vorba, de fapt, presupune confruntarea cu întreg spectrul personalității celuilalt, și nu doar cu nuanțele sale cele mai candide.
Urmează rânduri dedicate necesității cunoașterii de sine, însă într-o manieră specific nitzscheeană. În definitiv, acesta este scopul suprem al filosofiei și al vieții, percepută de pe o poziție religioasă. Acesta era, de altfel, îndemnul gravat pe frontispiciul templului oraculului din Delphi, aceasta era definiția dată de Socrates înțelepciunii- sophia.
Însă, în viziune nitzscheeană- o viziune a zenitului- auto-cunoașterea nu se mai realizează prin asceză și prin negarea valorilor lumii materiale, culminând cu negarea a însăși existenței acesteia, cum se întâmplă în tradițiile dharmice, ci prin reconfigurarea acesteia în acord cu voința făuritoare a omului care-și surclasează astfel propria lui specie.
Nitzsche acceptă doar singurătatea valorii, în sensul de unicitate, de auto-suficiență, și nu singurătatea efectivă care neagă toate valorile vieții. Această din urmă poate să fie comparată, eventual, cu singularitatea unei fenomen cosmic, a unei stele moarte devenită gaură neagră, care nu mai aparține acestui loc și acestui moment, dar care absoarbe tot ce interacționează cu ea: “E groaznic să rămâi singur cu jugul și să fii răzbunătorul propriei tale legi. E ca și cum s-ar desprinde o stea din haos și în suflarea înghețată a singurătății.”
Știința avea să ne demonstreze că primele stele au dat naștere celor mai vechi găuri negre. Dorința de a ne întoarce la lumina primordială ne condamnă la o solitudine inconsistentă și la contestarea prin reducerea la absurd a tuturor valorilor vieții. Libertatea pustnicilor, potrivnică naturii, este lipsită de valoare vitalistă, ea nu poate să fie un scop pentru nimic, ceea ce înseamnă că nu se justifică teleologic: “Poti tu să-ți fixezi ție însuți binele și răul și să-ți pui mai presus de tine voința ca pe o lege? Poți tu fi propriul tău jug și răzbunătorul propriei tale legi?”
Adevărata libertate este aceea a Supraomului și ea se realizează atunci când o ființă reușește să-și transforme voința de putere în propria ei lege morală și să-și stabilească singură, prin acțiune, valorile ei, dictate de propriile ei interese naturale, aflate în concordanță cu suportul minții sale, trupul.
Kantian vorbind, omul, devenit Supraom, devenit pentru întâia oară în istoria speciei sale din mijloc scop, își normează sieși imperativele categorice, originate în el însuși, și pe care le urmează, nu dintr-o necesitate exterioară si superioară lui, sau ca pe niște datorii morale care trebuiesc să fie respectate necondiționat, ci potrivit libertății, exprimându-i-o, pentru că o ființă liberă nu poate să vrea altceva decât ceea ce natura o îndeamnă să facă. Firesc, dacă trascendența este redusă la existență, iar planul inteligibil la cel sensibil, atât acel "trebuie" prescris de legea morală subiecților umani sub forma imperativului categoric, cât și acel "vreau" co-existent, în sens kantian, doar cu planul transcendentului complet inteligibil, se vor regăsi, amândouă, în mintea umană. Diferență constă în aceea că, la Nietzsche, natura umană nu mai este gândită ca fiind parțial sensibilă (senzorială și intelectivă), parțial inteligibilă (rațională), ci ca fiind exclusiv sensibilă.
În concluzie, filosofia morală nitzscheeană, prin dezvăluirea scopului ei prioritar, se destituie din calitatea ei de discurs viabil despre societate.
Binele este eliminat din registrul valorilor, locul lui urmând fie luat de util sau de plăcut. Dreptatea, valoarea pozitivă din cadrul relațiilor sociale, nu mai funcționează nici ea, deoarece este o noțiune incompatibilă cu aceea a utilului, noțiune care, sensus strictiori, este lipsită de coloraturi sociale și etice. Supraomul nici nu este imaginat trăind în cadrul unei societăți, auto-suficiența lui netrebuind să-l determine să subscrie vreunei forme de compromis social. Nu doar omul, ca individ, este puntea sau mijlocul către scopul numit Supraom, dar și societatea, în calitatea ei de grup de indivizi, se vădește ca fiind o punte către o către finalitate supra-socială și istorică.
Isihastul, care se retrage de restul lumii, nu poate să pretindă că o iubește, conform concepției lui Nietzsche, iar principalul adversar al pustnicului este chiar el însuși, prin dorințele sale care nu-l vor părăsi nicicând, ele ținând de latura lui naturală, față de care mintea lui nu se poate diferenția și fără de care nici nu ar exista.
Ulterior, nespecificat cu exactitate pe traseul peregrinărilor lui Zarathustra, acesta are un dialog cu o bătrână, dialog despre femeie și raportul ei față de bărbat. Punctul de vedere al lui Zoroastru este integrat gândirii sale novatoare. Pentru început, el precizează care sunt raporturile dintre genuri din perspectiva scopurilor individuale: “Bărbatul e pentru femeie un mijloc: țelul e copilul […] Adevăratul bărbat vrea două lucruri: primejdia și jocul. De aceea o voiește el pe femeie, jucăria cea mai primejdioasă.”
Bărbatul, ca ființă combativă prin definiție, o dorește pe femeie pentru a se desfăta între două momente de conflict, însă el este atras întotdeauna de provocări. Femeia, în schimb, este exponenta dragostei necondiționate, nefiind animată de intențiile ludice ale bărbatului, concretizate, inclusiv, și în poligamia atât de frecventă în cazul lui. Cei doi sunt diferiți structural, pretinde Nitzsche, iar natura beligerantă a bărbatului i-a dezvoltat calități morale străine femeii. În pofida instabilității de suprafață, bărbatul manifestă o fidelitate deprinsă în confruntările caracteristice personalității lui. Femeia are de partea ei atuul formei de înfățișare a sentimentelor ei. Astfel, indiferent de factorii care îi determină atașamentul față de bărbat, care pot să fie considerente de ordin instinctual și practic, ca siguranța copilului lor, dragostea ei nu cunoaște limite de expresie, dovedind o consistență pe care bărbatul nu că nu o are, dar nu știe să și-o arate. Sentimentele femeii au consecințe mult mai vizibile, ea fiind dezirabilă ca iubită, dar de temut atunci când este rănită. Poate și pentru că, prin dragostea rănită a unei femei, în termenii lui Schopenhauer, sunt lezate interesele speciilor însele, dar și pentru că, psihologic vorbind, femeia este aceea care, de regulă, face mai multe concesii în cadrul unei căsnicii. Femeia va fi întotdeauna deranjată de gândirea de tip dionyssiac, non-conjugală, a bărbatului.
Se pare, totuși, că Nitzsche, neavând avantajul de a fi trăit în perioada de creativitate a lui C.G.Jung, nu a intuit eventualitatea unei asimetrii complementare între mentalul masculin și cel feminin. Potrivit concepției lui Jung inconștientul uman este contra-sexual, ceea ce ar face ca fragilitatea și emotivitatea de suprafață ale femeii să fie dublate de un animus viril, logic și stoic, ceea ce și explică tendința mai mică către sinucidere, de exemplu, a femeilor, în timp ce raționalitatea, dârzenia și infantilitatea exterioare ale bărbatului să fie învăluite, undeva în adâncurile minții lui, de o sensibilitate și o stabilitate eminamente feminine.
Ideea nitzscheeană este aceea că bărbatul este deschizătorul de drumuri: dacă femeia oferă forma umană a copilului unei noi ere, Supraomul, bărbatul ar trebui să-i ofere conținutul volitiv, încât copilul să fie, psihologic și ideologic vorbind, mai mult rodul lui decât al femeii. Nu știu în ce măsură Aristotel sau mentalitatea încă patriarhală a perioadei în care a trăit Nitzsche, reflectată și în gândirea lui Schopenhauer, și în afirmațiile colocviale ale lui Kant, i-au influențat punctul de vedere, însă este clar că filosoful german considera că natură sensibilă a femeii nu este compatabilă cu ideea revoluționară a Supraomului.
Scopul comun al celor doi ar trebui să fie zămislirea Supraomului, femeii revenindu-i rolul de a-l cataliza pe bărbat în depășirea condiției umane a amândoura.Însă, Nitzsche pretinde că femeia, animată de determinanți sociali, nu ar putea să înțeleagă destinația supra-socială și istorică a fructului dragostei lor.
Zarathustra își continuă pelerinajul în spațiul laic, care urmează să se sacralizeze, speră el, prin nașterea Supraomului, poposind sub un smochin, specia de copac la umbra căruia se spune că Buddha ar fi atins iluminarea. Și, la fel ca în folclorul buddhist, este vizitat de un șarpe. În legenda buddhistă, cobra care-l ispitise pe Sakya Muni era Mara, personificarea morții, un demon extrem de puternic care reprezenta într-o manieră zoomorfă însuși lanțul cauzal al morții și al renașterilor succesive, samsara. Mara era ipostazierea formelor-gânduri, samskaras, cele mai puternice, iar expulzarea acestui demon în neant era un pas decisiv către nirvana.
Pe Zarathustra însă, îl vizitează o viperă, care-l mușcă de gât, fapt care ar trebui să-i aducă, în mod normal, moartea. Însă veritabilul koan Zen al lui Zarathustra se continuă prin gestul cobrei de a-și lua veninul letal înapoi, aceasta înțelegând că nu-l poate ucide, de fapt, pe Zarathustra. Deși, spre deosebire de Buddha, Zarathustra pare să fi pierdut confruntarea cu moartea, tocmai prin aceasta, el a câștigat confruntarea cu viața. Totul se întâmplă acum și aici. Zarathustra nu dorește să se sustragă samsarei, pe care nici nu o admite, de altfel, ca explicație metafizică pentru dinamica lumii și a vieții, așa că el, ca simplu mijloc către Supraom, își afirmă efemeritatea ca individ, cât și continuitatea speciei sale și a vieții, în speranța producerii unui om mai bun, mai bun ca om, și nu ca altceva.
Ulterior, Zarathustra vorbește despre echitatea naturală, de legea talionului, ca modalitate de reacție atunci când ești nedreptățit, în opoziție cu echitatea creștină, a dăruirii binelui în schimbul răului, sau cu cea juridică, a corespondenței dintre pedeapsă și actul săvârșit. Zoroastru susține că injustițiile formează viețile noastre de ființe naturale, confruntările dintre indivizi având rolul de a le crește acestora adaptabilitatea. Atitudinea creștină este profund nenaturală prin altruismul ei, în timp ce cea juridică este feroce prin forța implacabilă cu care este investită de către societate, ca organ pugnitiv al societății. Ambele ipostaze dezavantajează confruntările libere de forțe din natură, deformând respectul de sine al indivizilor și favorizând apariția celor slabi, adevărații paraziți sociali.
Însă, așa cum nota prof. Al.Surdu, “regimurile democratice nu sunt avantajoase numai pentru oamenii cei slabi, pe care îi apără de cei puternici […] fără s-o merite, ci sunt avantajoase și pentru cei puternici, fiindcă le limitează puterea și ca durată, și ca intensitate, obligându-i să renunțe în mod onorabil la putere, decât să-i lase liberi să fie uciși sau alungați.”
Antologic mi se pare pasajul în care Nietzsche glorifică principiul “ochiului pentru ochi și al dintelui pentru dinte”: “Cum aș putea să dau fiecăruia ce este al său! Mi-e de ajuns atât: dau fiecăruia ce e al său.”
În final, Zarathustra recomandă, totuși, să evităm nedreptățirea unui pustnic, deoarece acesta ar refuza să reacționeze natural, rămânând dator pe linia principiului etic nitzscheean, omorârea acestuia fiind singura modalitate în care s-ar putea salva imaginea sihastrului de ființă naturală, care ar fi fost susceptibil de replică dacă injustiția care i s-a adus nu l-ar fi incapacitat definitiv să riposteze.
Zarathustra vorbește despre căsătorie. Adevărata căsătorie este cea aservită unui scop dincolo de ea, nașterea Supraomului. Simpla respectare a instinctului de conservare nu este suficientă deoarece aceasta conduce doar la perpetuarea speciei, nu și la ameliorarea ei. Sinteza filogenetică din viziunea lui Nietzsche se realizează din dragostea bărbatului și a femeii tocmai pentru faptul că cei doi nu-și sunt lor înșile auto-suficienți. Poetic vorbind, acest tip de dragoste este mai presus de cei implicați în ea și le permite celor doi să se înnobileze într-un mod unic, așa cum dragostea obișnuită, instinctuală, nu va reuși nicicând.
În cele din urmă, Zarathustra decide să părăsească orașul în care poposise imediat după coborârea lui din peștera din munți, ocazie cu care primi un toiag cu mânerul din aur din partea discipolilor lui, moment în care profetul exaltat mai face încă o apologie scopului umanității. Tot așa cum aurul este metalul cel mai prețios și mai prețuit, fiind simbolul puterii și fiind asemuit cu razele solare, la fel, printre virtuți, există o virtute supremă, virtutea care dăruiește. Analogia continuă prin afimațiile lui Zarathustra potrivit cărora atât aurul cât și suprema virtute sunt, ambele, nefolositoare din punct de vedere practic, ele având o valoare intrinsecă, fiind scopuri per se. Deși, tocmai datorită valorii sale intrinseci- stabilită prin convenție socială și datorată valențelor fizico-chimice și estetice ale acestui metal- aurul constituie cea mai mare valoare materială, aplicațiile sale practice, care nu țin de manifestările opulenței imperiale sau nobiliare ori de riturile religioase, sunt extrem de limitate, propria lui valoare scăzându-i din aplicabilitate, deci, din utilitate, cu atât mai mult în perioada, extrem de neprecizată, în care cuvânta acest alter ego al lui Zarathustra. La rândul ei, cea mai mare dintre virtuți, aceea care dăruiește, este nefolositoare prin ea însăși, însă ea este cea care deschide calea către Supraom. Nu oamenii care dețin această virtute, această propensiune pentru transcenderea condiției umane, sunt scopuri în sine, ci virtutea care se naște în ei, ea conducând la apariția Supraomului.
Adevărata resurecție și înălțare a trupului se face tot prin trup, doar astfel trupului oferindu-i-se posibilitatea de a deveni creator, adică prin producerea Supraomului, cel care ar trebui să remodeleze întreaga lume. Acest suflet propăvăduit de Zarathustra este comparat cu soarele aurit în jurul căruia stă șarpele cunoașterii. Probabil că șarpele gândit de Nietzsche este un hibrid între motivul ophidian al gnosis-ului, al cunoașterii și al înțelepciunii, și Joermungandr, șarpele mitologiei germanice, cel care încolăcea întreaga lume, mușcându-și cu colții coada, într-un gest ouroboric, de auto-devorare. Ideea care se desprinde de aici este aceea că următoarea rasă de oameni va reuși să epuizeze toate tainele acestei lumi, atingând o cunoaștere superioară oamenilor de până acum.
Zarathustra își continuă alocuțiunea de despărțire povățuindu-și învățăceii să rămână credincioși lucrurilor vizibile și, deci, singurei virtuți existente, celei de a schimba ordinea lucrurilor lumii materiale. Adevărata metanoia, veritabila purificare, se realizează urmând o maximă opusă celei creștine, anume cunoscând și văzând știința ca fiind singură manieră de elevare umană. Ca o formă a cunoașterii materiale este cunoașterea propriului tău corp, a instinctelor care ne animă fiecare gest și fiecare gând, această cunoaștere constituind autentica sfințire a ființei umane. Iar aceasta deoarece doar ascultându-și naturalețea omul poate să-și respecte umanitatea care rezidă îl el, noțiunea de umanitate neavând nimic imaterial în ea. Implicit, considerarea ca existente și dezirabile a oricăror alte calități, străine naturii omenești demonstrate de știință și de însăși funcționarea corpului uman, reprezintă adevărata profanare și desacralizare a umanității, a noțiunii concrete de om, a faptului de a fi om.
La finele glăsuirii lui, Zoroastru le spuse neofiților săi că are de gând să plece singur, ideologia lui, în antiteză cu cea christică, nenecesitând apostoli care să-și urmeze fizic și necondiționat maestrul. Dimpotrivă, mesajul lui este unul factual, nu este atât o doctrină, și cu atât mai puțin o dogmă, adică o teorie închisă în ea însăși și nereceptivă la ajustări, ci este o practică socială perpetuă având drept obiectiv obținerea Supraomului: “Și acum plec singur, învățăceii mei!...Voi de asemenea pleca-veți singuri! Așa vreau eu.”
Apelul lui Zarathustra trebuie analizat, și acesta, dincolo de cuvintele lui. Nu doar sensul literal, cel anterior discutat, este valabil, dar și cel simbolic, meta-lexical. Deși este neplăcut să înțelem lucrurile acestea cât timp ele au fost scrise într-o perioadă de apogeu a filosofiei germane, filosofie, totuși, preponderent creștină, rămâne acel altceva care ne este transmis de către Nietzsche, prin vocea profetului său. Pasajul este, deopotrivă, o aluzie atât la momentul morții, care presupune singurătatea, moartea fiind cel mai personal moment al vieții cuiva, cât și la resurecția christică succedată de întâlnirea dintre Iisus și apostolii lui, o replică postumă a cinei cea de taină.
Cei care împărtășesc aceeași ideologie nu vor reuși să o slujească corespunzător decât acționând pe cont propriu, natural și liber, auto-determinându-se moral pe baza voinței lor, și nu subordonându-se unei autorități exterioare, chiar dacă aceasta este posesoarea adevărului. Însăși subordonarea lor explicită față de această autoritate le-ar anula valoric comportamentul și concepțiile. Miezul semantic al filosofiei morale kantiene, al voinței libere care-și prescrie propria ei lege morală, este resituat în mediul unei filosofii nihiliste, în ultimă instanță. Chiar și creștinismul avea să demonstreze preferabilitatea apostolatului audierii tacite și pasive a maestrului, această fiind calea pe care, de altfel, creștinismul s-a afirmat, Iisus nelăsând nimic scris în urma lui. Tripla lepădare a lui Petre față de dascălul sau este elocventă pentru sensul afirmațiilor nitzscheene, chiar dacă ele sunt plasate într-un context ideatic sensibil diferit.
Potrivit gândirii lui Zarathustra deplina cunoaștere a personalității celuilalt nu se poate realiza decât pe calea conflictului de forțe, acesta fiind indicatorul caracterului complet al congenerului. Sau al concetățeanului devenit doar congener, însă anarhismul care transpare din textul lui Nietzsche este o altă problemă. Aceasta îl determină pe prooroc să recomande, în egală măsură, iubirea vrăjmașilor și urârea prietenilor. Prietenii, spre a se cunoaște unii pe alții, trebuie să se dezică de tovarășii lor testându-și reciproc umanitatea pe o cale naturală concurențială. Petre a reușit să servească natura duală a lui Christos doar lepădându-se de el, însă istoria creștinismului poate să constituie, cel mult, o paralelă față de concepția lui Nietzsche. Ideea centrală era aceea că oamenii nu trebuie să prevaleze principiilor, doctrina propăvăduită de către Zarathustra fiind independentă de omul care, prin dialectica istoriei- cum ar fi spus Hegel într-un context radical diferit, unul ținând de o interpretare filosofică a doctrinei triființării- s-a întâmplat să realizeze un adevăr care s-ar fi impus de la sine oricum.
Într-un monolog mimetic la discursul christic escatologic al Reînvierii în glorie din ziua Judecății de Apoi, Zarathustra subliniază promisiunea apariției unui nou tip de om. El proclamă amurgul tuturor idolilor, a căror verificare empirică și axiologică a eșuat, și voința ființării Supraomului.
În mitologia germanica, Ragnarok, Ziua Judecății Zeilor, este o confruntare apocaliptică între toate ființele mundane, prin aceasta fiind înțeleși și zeii, confruntare la finele căreia lumea este distrusă și majoritatea divinităților se ucid între ele. Opoziția față de concepția apocalipsei creștine este notabil diferită, zeii neavând un statut ontologic diferit față de al oamenilor, ei existând în același plan și neavând atributul imortalității. Solul teoretic pan-germanic este nu doar politeist, ca și pentru restul europenilor, dar și profund realist.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!