Ștefan Doru Dăncuș este un tânăr scriitor polivalent, poet, prozator, eseist, jurnalist, prezent în numeroase publicații literare. Deținător a peste 40 de premii la diverse concursuri literare din țară, autorul a editat cărți diverse de poezie, poezie-eseu, proză în care nevoia sa viscerală de dragoste dar și de justiție ocupă un loc central. "Scrum"(Cendre) este titlul ultimului său volum de poezii, apărut în ediție bilingvă în 2010, la editura GRINTA din Cluj-Napoca. Versiunea franceză aparține poetei și traducătoarei Hermine Cîmpean, care a rezolvat onorabil dilema deloc simplă a traducerii într-o altă limbă, ocupându-se la fel de bine atât de sensul cât și de echivalențele sonore ori ritmice ale poemelor.
Criticul Adrian Botez subliniază că în acest volum, "poetul vorbește (cu o decență rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei și orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuși, a unui OM!) – despre ceea ce noi (în genere și din ipocrizie!) tăcem, anesteziați și lași. "Scrumul" este o stare cosmică, terestră și umană în același timp-stare de nebunie a incendiatorilor, dar și apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în "altceva"..."
Ștefan Doru Dăncuș scrie o poezie-acțiune dirijată spre lumea socială, de unde un caracter demonstrativ, sonor, un ton politic ferm de tribun: "lucrez ca un sclav în România" ori "mai nou,europa vine la mine în vizită /sunt interesant pe post de Sisif".
Cartea este o adevărată insurecție, vehiculând un mesaj brutal despre fenomenele unei actualități ante și post ceaușescu : "întreaga-mi putere a luat țeapă/ba de la Ceaușescu ba de la șefii literaturii române...". În acest Ego-Show, autorul intercalează secvențe biografice cu mersul lumii, într-o dezordine boemă, simpatică, mimând confuzia ambiantă.
În acest iad doar dragostea are valoare: "mă întind noaptea târziu lângă soție/mă pliez precum coada sirenei/numai pieptul meu în contact cu aripile ei de înger...", în contrast cu "din această dimineață iadul e pe pământ /iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi/iadul este ziua dumneavoastră în care mergeți la serviciu...". Ne aflăm în fața unei poezii directe, a riscului imediat, ațintită pe un public cu care este ori în osmoză ori în război. Spectacolul este un puzzle aproape complet de probleme ideologice, poetul excelând într-o artă sociologică: "voi lăsa pielea de vierme/în scara blocului/căci și mâine voi avea nevoie de ea/păstrează-ți chipul /iar noaptea aste curba oboselii va țâșni brusc/de pe grafic și mi se va înfinge pentru totdeauna în spate". O fervoare dionisiacă ne trimite la Dumnezeul extazelor dar și a incertitudinilor de tot felul: "sângele-mi este un Isus multicompus ..." ori: "sunt la picioarele Tale Isuse/Zadarnic am cucerit lumea/lumea nu vede că ard/nu știe că ajung piatră pentru alt izvor/pentru alt altar/pentru pavajul altei străzi pe care vei călca în alt Ierusalim".
Tonul retoric conduce la sensibilitate, la subiectivitatea autorului, dar depășește pragul simplei confidențe (precum Victor Hugo care, în prefața Contemplărilor, afirma: "Când vorbesc de mine,vorbesc de Voi!"): "nu se mai opresc la mine/la masa unde stau cu barbă de poet român/trec toți/îi văd -se fac că nu mă văd/sunt viitorii - se întâlnesc în spatele blocurilor gri/fac sex lângă tomberoane/scriu poezii fenomenale". Această tonalitate amară conține profeții, condiția scriitorului duce la un rău metafizic care nu împiedică a resimți nevoia mesianică de a lumina tenebrele, manieră romantică de a aborda poezia. În spatele "scrumului" poetul ghicește un viitor promițător care-l situează într-un angajament religios ori ideologic asemănător unor mentori de talia unor poeți ca Aragon, Eluard, Prévert, Senghor ori Aimé Césaire (cel care avea dorința de a "plonja în adevărul ființei"): "mă întorc din ciudățenia vieții în scara blocului/îl aud pe cel aciuit acolo/ "5 bani,10 bani/5 bani,10 bani"/și-mi dau seama că moartea mea nu tulbură zig-zagul universului/nu mă crede nimeni/că atâta vreme cât îi dau de-o vodcă celui din stradă - pot merge cu pas de împărat/până la următoarea bătaie de inimă".
"Scrum" este volumul simbolic al unei lumi dezumanizate: "nu mă pot întoarce din șanțul mileniului/care iată mă expulzează...". Suntem în fața poeziei unui om liber, nesupus, care denunță valeții ideologiei dominante politice dar și culturale. Ștefan Doru Dăncuș este un poet rebel, o victimă a societății ca toți ceilalți. Dar el este în același timp Scribul, deci deranjează: "diavolul vine zilnic, răsturnând cele cinci sute de/cupole ale minții mele/lasă mereu vraiște după ce amestecă limbile/pământului /în corneea cerului meu/țintuit cum sunt slabe speranțe/să scot iadul din termometrele lumii".
Poetul vorbește despre sine, despre semeni, scuipă adevăruri brute în chipul ipocrit al societății. Confucius spunea că "o conștiință este lumina inteligenței pentru a distinge binele de rău". Dăncuș este extrem în revolta sa dar și foarte convingător. Ironia, amărăciunea sa ne îndeamnă să-l urmăm mai degrabă pe El, Cavalerul Tristei Figuri, în pofida unor autori facili, care râd din orice: "dimineața soarele e apocalipsa/mă întorc pe șosele/strig disperat: n-aveți un ban? îmi mor copiii de foame."/..../după ce totul a fost spus/pe ziua aceea/am numărat arginții soioși ai trădării/am aflat că sunt destul de bogat pentru ziua aceea".
Unele poeme sunt învăluite ori în liniști monumentale ori în stihuri sonore. Se degajă din ele o robustețe sufletească, gata de a înfrunta toate rănile, toate extazele, toate încercările ori nefericirile unui destin uman. Poezie sinceră în care poetul se simte dator a susține ceea ce este mai profund în viața oamenilor: "Vine întunericul iubito/e un frig ca un polizor ce se sparge/în mijlocul turației maxime/Sfântă Maria pentru noi roagă-te!". Pentru Dăncuș, dragostea și poezia sunt cele două fețe ale aceluiași mister, cel al Creației. Emoția spontană țâșnește natural și volumul în totalitatea sa împrăștie o impresie de fluiditate, de luciditate, cuvintele sale redau temperatura lumii, febrile, brutale, sarcastice, insolente. Poezia este pentru el patria unei misiuni poetice eliberatoare. O rugă disperată, căci în spatele cuvintelor se ascunde adesea un nostalgic Exilat în propria-i țară: "la tine frumoasă țărână/prea greu îmi este să vin/prietenii trag de mantiile mele de poet/merg la spital să-mi facă operații și injecții/de parcă ar putea salva lumea/în barul în care stau oamenii se uită la cărțile mele /cu teamă".
Politicienii și unii literați sunt criticați cu aversiune căci îl obligă la un surghiun, la o viață într-un paradis pierdut. Ștefan Doru Dăncuș este un autor dăruit scrisului, care prin poezia sa caută răspunsuri la întrebările sale capitale privind condiția tragică a poetului, raporturile sale conflictuale cu lumea (un fel de "gâlceavă a înțeleptului cu lumea"). Este o conștiință vigilentă și lucidă într-o lume oscilând între viață și moarte, poezie-suport vital pentru un prezent dizlocat.