Denumirea psalmos se traduce fie ca instrument cu strune, fie ca un cântec acompaniat de acest instrument. Pssalein, cuvânt grecesc, desemna chiar ciupirea strunelor cu degetele. Poemul ca litanie cântată este totodată un dialog purtat cu Dumnezeu, într-o foarte variată gamă de sentimente, căreia fără doar și poate muzica, acest zbucium curgător, i-a imprimat ceva din fizionomia ei proprie. Imnuri de laudă, cosmice sau istorice, închinate Creatorului, rugăminți sau plângeri, psalmi de pocăință sau de mulțumire, sapiențiali, profetici sau apocaliptici, toate aceste poeme cântate au o caracteristică fundamentală comună: nu doar că vorbesc despre Dumnezeu, ci îi presupun prezența ca interlocutor nu departe de „aici”.

Psalmul este, în fond, expresia artistică a rugăciunii care nu pune la îndoială condițiile posibilității sale. În termeni kantieni, este exercitarea pură a intuiției practice, ca dat nechestionat, prin care ne e dat să ne încredem necondiționat. Din această pricină, dialogul cu Dumnezeu nu începe, el se desfășoară. Cum ar fi spus Heidegger, la nivel de „trăit” se începe întotdeauna din „miezul” lumii în care ești „aruncat”, ca și când de fapt s-ar exercita un gest de continuitate într-o unitate psihică nepusă la îndoială. Prezența și atmosfera nu au prioritar coordonate teoretice, nu stau sub semnul dualității disecante, căci sunt manifestări ale acelei evidențe interne care constrânge trăitul să se închege spontan în direcția ei. Dialogul care își chestionează continuu condițiile sale de posibilitate nici nu poate începe. Psalmul, însă, confirmă, practic, posibilitatea dialogului.

Praxisul poetic desfășurat în genul psalmului tradițional poate aduce dovada că e convingător ceea ce se „arată” (Wittgenstein), chiar dacă se situează dincolo de ceea ce poate fi spus și argumentat strict teoretic. Practica rugăciunii pune în mișcare cele mai adânci straturi și resorturi ale ființei, în orientarea spre interesul ce îi este propriu.

În conformitate cu teoria verosimilului, elaborată de G. Vico (Despre rațiunea studiilor timpului nostru), poezia oferă un model pentru adevărul posibil și devine convingătoare în măsura în care asemănarea propusă rezonează cu un chip ascuns al realității care există în om. Pentru asta, credea Vico, e nevoie măcar să revenim la criteriul simțului comun, nedenaturat de presiunea ideologiilor induse în mod artificial. Cum se întâmplă în orice proces de modelare a unei realități posibile și poezia trebuie să fie un act de simulare, condiționat de complicitatea cu propria sa ipoteză a autorului ei. Fără această inițială și consimțită „inocență” participativă, nu vom fi în măsură să urmărim rezultatul scontat și în ce măsură se produce sau nu acel efect de verosimilitate de care ne putem bucura și în orizontul căruia ne putem adânci, cu o minte schimbată.

În literatura română recentă, psalmii lui Paul Aretzu (Cartea psalmilor) se conformează condițiilor ideale de realizare a unui experiment poetic, prin care suntem introduși direct în atmosfera realității modelate. Aruncați fiind în apă, ne descoperim brusc talente de buni înotători. La realizarea acestui efect, cu care reușesc să ne convingă psalmii deloc anacronici ai autorului menționat, contribuie existența unui organism textual (analog celui uman) bine adaptat la lumea în al cărei orizont intențional subiectul e pus să se miște și să respire aerul curat. Mușchiul verbal are un comportament relaxat, căci a renunțat de bună voie la iluzia noutății cu orice preț, ca și la combativitatea antimetafizică a vocabulei din principiu subversiv orientată.

Cuvântul încetând să fie o armă, devine, în sfârșit, o „țară”, o patrie. Lexicul pășește „desculț în iarbă”, își află sălaș de odihnă tocmai în acele locuri care nu sunt însemnate pe nici o hartă turistică a vocabularului poetic „la modă”. Psalmistul nu simte nevoia să se delimiteze și astfel să-și înnoiască discursul respingând vechiul. Dar acele zone ale limbajului poetic lăsate de mult în uitare astăzi, folosite redevin paradoxal o natură vie și roditoare. Modul cum sunt asimilate cuvintele cele mai firești, aparent cele mai banale, trădează o relație organică cu viața lor ascunsă, și tocmai această raportare îi restituie rostirii autentica noutate: „învață-mă ca pe un copilaș/ aibi răbdare, Doamne, că sunt îndărătnic”. Prin vocea poetului rugător și atent îi auzim simultan pe Djubran și pe Borges. Există în aceste plângeri o pocăință nedisimulată și totodată un simț puternic al istoriei, receptiv la ispitele proprii epocii: „Eu și neamul meu nu reușim să ieșim din trecut. Ne cufundăm tot mai mult/ în gramatică și în matematică, în etimologii, / în astronomie, în bălegarul filosofiei”.

Putem vedea cum parodierea clișeelor de gândire ia forma culminantă a scenariilor tragi-comice, cu efecte de supradimensionare mitologică, hiperbola aici arătând cu degetul spre simptomul inflației de imaginație ce deformează puternic realitatea. Diagnosticul pus e o minte oprimată de sugestii și de ficțiuni induse sistematic: „Prigonit sunt, Doamne, de fiul meu, Avesalom,/ care are trei ani și care s-a îndrăgostit de mama sa.”.

Ne aflăm, evident, în era postfreudiană. Îl găsim pe Borges în imediata apropiere a acestor constatări. Biblioteca, împărăția cuvintelor ce pot să fie sau să nu fie realități, ce pot da viață adevărului ca și iluziei, a constituit una din fundamentalele teme de meditație în viața „bibliotecarului orb”. Umblând prin realitate, omul umblă prin cuvânt, într-un univers de motivații și de apariții închegat pornind de la această moleculă a conotației spirituale infinite. Realitatea ne atrage nu de dragul ei, ci de dragul unui sens sau al altuia, în care ea caută să se întrupeze. „Dar azi, Doamne, nu mai sunt cititori, / bibliotecarii se sinucid, cărțile/ s-au destrămat printre mâinile otrăvite.” Jalea psalmistului în acest punct deplânge ruperea solidarității dintre om și cuvânt. Imaginea sinuciderii bibliotecarului este, în context, pur borgesiană, și, ca atare, apocaliptică, amintindu-ne că Borges nutrea, în pasiunea pentru cărți, un simțământ fascinant de tipul erosului spiritualizat.

„Reicitatea” cuvântului este manifestă în spațiul credinței israeliților, după cum remarcase Andrei Cornea: „A vorbi înseamnă nu doar a produce și a rosti cuvinte, ci și a aduce în existență lucruri, a menține sau a modifica ordinea și natura acestora. De aceea, în mentalitatea vetero-testamentară, dabar, cuvântul lucru, apare ca fiind greu, ca posedând ponderabilitate. El poate coborî asupra unui profet bunăoară. Poate ajunge chiar în mâna acestuia, adică în posesia sa, iar profeția însăși este închipuită ca o povară, ca o sarcină de cuvinte” (Scriere și oralitate în cultura antică).

În același sens, pentru psalmistul poet rugăciunea este un „trup al minții”. A-l purta pe Dumnezeu așa cum își poartă Prometeu vulturul descrie în chip concentrat o relație de iubire care se lasă exprimată prin imagini contrare, prin mitologii contrare, fără ca sensul ei vertical să poată fi subminat. Abisul și înaltul coincid în trăirea vertiginoasă a absolutului. Rugăciunea pare a nu avea sfârșit.

(text publicat în revista "Ramuri", Nr. 10/2010)

foto: Mihai Apostolescu