Cuvintele se învolburează împletindu-se în gânduri rezonante în cutia craniană.Tot restul corpului preia sensul acestor cuvinte și îl transferă în stări imediate. Și mă simt bine. Sau rău. Sau nu mă simnt deloc. Torentul de idei se suprapune peste un sens inteligibil, iar gândurile nu mai au puterea a se distinge și a curge ca un izvor limpede de munte.
Mă apasă o teamă de viață.Mă simt în centrul universului meu și totuși mă aflu intr-un punct singuratic.Nu mă intersectez cu nimeni și cu nimic.Trăiesc numai prin mine, în interior, nu accept pulsațiile viilor din jurul meu.Vreau să trăiesc și să mor în același timp.Să îmi demonstrez mie însumi că eu sunt acesta cel ce trăiește așa cum există, până când există.
Simt permanent teama de viață și moarte.Vârsta încărcată cu energia cunoașterii îmi dă traiecte diferite în același timp. De viață și moarte.
De fapt ce este viața?Un început inocent,cu un parcurs între timp și spațiu, cu multe gânduri rostite sau nerostite, cu cei din jur , cu fiecare în parte în centrul universului, cu un sfârșit(sau o trecere).Totul este atât de încet pentru fizic și instantaneu pentru gând.
Am trăit...!Am fost...! De ce folosim aceste expresii? Posibil pentru că ne cunoaștem trecutul, însă fiecare secundă următoare din viață este un nou început , o trecere sacadată spre infinit, o necunoaștere.Aș dori să fie infinitul, însă ceva din cunoașterea zilnică mă răscolește și nu acceptă decât un sfârșit și apoi totul-nimic. Probabil din nimic se ivește ceva-ul.Posibil să fim într-un
sfârșit la început. Sau invers...
Intru într-o camera întunecată, cu o ușă ce îmi dă fiori numai pentru că dincolo nu este nimic din ceea ce știu. Este acel punct ce atârnă între da și nu,între nimic și totul,între aici și acolo.Întunericul din cameră îmi dă o senzație imperceptibilă de lumină și mă determină să închid ochii.Pe un perete mi se proiectează toate gândurile învolburate și fără noimă.Însă le recunosc pe fiecare în parte.Sunt trăiri trecute,dorințe neîmplinite și vise viitoare.Mă văd într-un spațiu ireal ce cuprinde timpul de la început și până în viitor.Plâng pentru că am văzut atât
de multe conștient de timpul fizic infim și râd pentru mi se permite să îmi încerc visele.Sunt privigeliat că îmi cunosc țelul.Acela de a trăi.Spiritul de conservare al carnalului mă trage în viață să o trăiesc, să mă simt liber și apăsat permanent de întuneric și de întrebarea...oare când...?