Paul Goma este un bombănitor cusurgiu, nici din cale afară de talentat. Adrian Marino a fost un laș, a lăsat în urmă, prin memoriile sale, o bombă cu ceas; de ce se războiește cu lumea după moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totuși amețit de un orgoliu imens, și scrie kilometric, de parcă are o fabrică de hârtie. Petru Popescu a fugit în America unde a făcut o căruță de bani, ba a smotocit-o și pe Zoia Ceaușescu înainte de-a pleca, parșivul, n-o fi evreu?, dă-l în mă-sa că-i comercial. Herta Müller este cinică, lasă-mă și cu Nobelul!, o scorpie pirpirie și afurisită, care ne-a spus în Ateneu, auzi ce lipsă de delicatețe, că am fost niște “căcați” lași în perioada dictaturii, că am acceptat să fim tratați ca niște “căcați”. Ia să le dăm câte un șut când avem ocazia, prea au pretenții, se cred buricul pământului. Să-și vadă de treburile lor, să ne slăbească, n-avem nevoie de lecții, noi am rezistat prin cultură, suntem apreciați, chiar și citiți, după ’89 am construit instituții, ne-am sacrificat propria operă și sănătatea pentru cultura română. Ați auzit și răsauzit acestea și probabil că v-ați săturat. Nu? Eu, da.
Ce au în comun personalitățile amintite? În afară de valoarea pe care mulți nu vreau să le-o recunoască, faptul că n-au acceptat înregimentarea în turmă, aerul ei căldicel, relativa siguranță printre colegi, sistemul laudă-mă ca să te laud. Au optat să alerge fiecare în singurătatea lui, umbriți și stimulați totodată de propriile obsesii, egoiști în lumea lor, veritabili arici, egoiști în promovarea adevărului lor, conștienți că au un rost, și rostul se confundă doar cu propria oglindire, și ea nu e aceea de păpuși zâmbitoare cu orice ocazie, care să vândă lucruri nederanjante. Nu i-am ales după criteriul raportării la comunism, ci după simpatiile mele. Să încercăm un exercițiu de imaginație: dacă nu era baliza de neocolit și imposibil de ignorant a Nobelului, se vorbea în termeni similar de elogioși acum despre Herta Müller? Sau i se vindeau cărțile la reduceri de prețuri, dosite în cotloanele librăriilor, și nu scria mai nimeni despre ele?
Pe nesimțite, în viața culturală s-a instaurat hegemonia unor grupuri de influență. Toxică. Cronicizată. Cel al „Intelectualilor lui Băsescu” este doar unul, sigur cel mai vizibil și pentru ochii neavizaților. Dacă nu faci sluj în preajma lor ori și dacă se întâmplă să ai simpatii liberale sau social-democrate, de exemplu, Doamne ferește!, ai încurcat-o. Eject! Nici n-are rost să te iluzionezi că vei prinde o subvenție publică, o facilitate, ceva, care să-ți ușureze munca de scriitor. Ori dacă vine, prin hazardul erorii, e de analizat insistent la microscop. Ar mai trebui vorbit și despre complicitatea editurilor cu criticii literari care sunt referenți și la editurile despre care scriu harnic și cu interes. Dacă nu nimerești pe felie, nu prea exiști. Noroc cu internetul, fiindcă acolo aranjamentele sunt mai greu de realizat, însă și impactul blogurilor și siturilor este mai redus. Și noroc și cu cititorii care știu să discearnă. E precum în spațiul politic, unde unii condamnă comunismul și sunt aclamați, și alții, care-i dezgroapă efectiv pe cei uciși de Securitate, ca Marius Oprea, și sunt huliți.
Dacă în spațiul cultural oficial mioritic Herta Müller a fost împinsă spre acceptare forțat doar de Nobel, când o să apucăm vremea ca și ceilalți menționați să nu mai fie priviți ca outsideri? Statura lor deranjează, strică jocurile, este cert. Mi-ar plăcea să ascult un dialog public la Ateneu Goma- Liiceanu; cavalerul singuratic și matca stupului parșiv.