Marin Preda preia de la prozatorii realiști de dinaintea sa – Creangă, Caragiale, Slavici, Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu – toată zestrea acumulată de aceștia în arta scrisului: claritatea, logica acțiunii, dialogul activ, punerea în scenă a unei acțiuni, accesibilitatea, gustul pentru lămurirea unei întâmplări. Cu el încep însă și alte direcții în proză: atât în ceea ce privește esența, fondul adică, dar și în ceea ce privește stilul, forma în care comunică noile adevăruri.
Odată cu Marin Preda, țăranul, de pildă, încetează să mai fie o fire primitivă interesată doar de pământ, de grija zilei de mâine și, din când în când, și de o aventură galantă, provenită din insticte ce apar și la păsări de vreo două ori pe an, cum ar fi zis Eminescu. Þăranul nu mai este doar un trăitor. La Marin Preda, acest stăpân al pământului își cunoaște locul sub soare, își știe sau își intuiește drepturile, are o famile a lui, un rost, judecă istoria și se integrează în eveniment, cu sau fără voia lui, își judecă faptele, judecă vecinii, guvernanții, regele și timpurile și timpul.
Deși nu a confundat niciodată arta cu alte componente ale spiritului, Marin Preda a fugit și chiar a disprețuit evazionismul : pentru el scriitorul este un om al cetății, dar nu un agitator, ci o ființă care se lasă impregnată de realitate. Pentru un scriitor, în viziunea sa, nimic nu este … apoetic sau aprozaic. Sunt puțini scriitorii cu o ureche atât de fină ca a lui Marin Preda. El detecta suferința umană, bucuria și nenorocirea, auzea stomacul care rodea în gol și inima care bătea ștrangulat. Spre deosebire de alții, care considerau că trebuie să se confunde cu gloata pentru a-i lua pulsul, Preda era un singuratic, un mare singuratic, care prefera ca la el să ajungă realitatea filtrată. Prefera să audă vuietul mării din depărtare, nu de pe țărm. În același timp, voia să se confrunte și cu alte opinii. Preda nu pleca niciodată de la premiza că realitatea văzută și auzită de el, sau, mai ales, ce a înțeles el, este definitiv. Culegea impresii. Pentru el rolul întrebării era esențial. Socotea că adevărul nu stă în răspuns, care oricum poate varia în raport cu interlocutorul, ci în întrebare. Și, de fapt, în felul cum s-ar putea justifica un răspuns. Acel pe ce te bazezi?, rostit de atâtea personaje, este esențial pentru judecata lui Preda.
Marin Preda a meditat îndelung asupra actului creației, care, și pentru el, care scrisese mii de pagini, era un mister. N-a încetat să se mire și să se întrebe de unde vine talentul și cum se manifestă, ce anume justifică o pagină bună și ce o frază proastă care strică totul. Cel mai mult îl fascina momentul începutului, clipa în care scăpa de obsesia paginii albe. “Există, atunci când scriem o carte, momente când vin spre noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ce dorim să facem, vin aproape fără să le căutm. E un moment misterios și e cel mai fericit pentru scriitor: toate elementele de care are nevoie pentru compoziția sa le găsește fără să le caute, ca și când s-ar fi înțeles între ele anumite forțe și evenimente, să-l ajute. Alteori, chinul de care se vorbește în creație există, și el se naște din pricină că, spre surpriza și furia noastră, asemenea elemente nu apar, nu vin și nu putem scrie fără ele. Rămân departe de noi, rămân fără nume”:
Marin Preda nu reușește să se despartă niciodată de amintiri, de lumea pe care a cunoscut-o. Asemeni lui Creangă – și acest lucru nu știm să se fi observat – Preda nu reușește să facă diferență între ce povestește închipuindu-și și ce a trăit cu adevărat, el este atât de mult integrat în povestire încât nu mai face diferență între ce a trăit el și au trăit alții. Realitatea epică este la fel de puternică și verosimilă ca realitatea pipăibilă.
Iată un singur și firav exemplu: Marin Preda iese din spital, unde fusese internat suferind mai mult de oboseală decât de boli clinice, și își amintește:” M-am întors să descifrez mai departe viața eroului meu. Îl lăsasem în preajma secerișului...Clipe fericite! Și eu fusesem la seceriș! Îl vedeam, îi auzeam glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arșiță, răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice, talger roșu care limpezea câmpia de urmele nopții și înfiora clipa, și care îl făcea pe tata să-și scoată pălăria și să se închine... Apoi treierișul, carele cu grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima pâine din grâul nou care ne îmbăta cu mirosul ei...!.

S-a repetat până la plictiseală că Marin Preda a iubit țăranul român. Afirmația nu are nici o relevanță. E de la sine înțeles că l-a iubit, dar cu această afirmație nu demonstrăm nimic. Este vorba de alceva: Marin Preda este obsedat în romanele sale și chiar în publicistică de ce se întâmplă cu țăranul român, categoria cea mai numeroasă a locuitorilor acestei țări, ce se întâmplă cu clasa din mijlocul căreia provine, ce se întâmplă cu oamenii înstăpâniți peste pământ, de la facere, chiar de Dumnezeu. “E ușor să ne liniștim spunând că nu există alt drum pentru țărănime decât cel al cooperativizării, scrie el. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii. Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Ãsta nu e un lucru atât de abisal și cu asta nu ne putem mulțumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesității istorice și să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conține istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, știind că omul are o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare”. Se pare că Preda nici nu ar avea alt subiect de conversație. Deși plecat de mult din Siliștea Gumești, deși concret nu semănase și nu prășise, acum secera …iubire pentru propietari. Când întâlnește un scriitor străin celebru, nu-l întreabă pe acesta nimic despre arta scrisului sau despre preocupările lumii literare, ci ce se întâmplă cu țăranii din țara lui.”Un poet spaniol, își amintește el, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încrețită de o neliniște și indignare care i se întipărise pe figură parcă pentru totdeauna. Ședea la masă și abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-și desminți latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca și când ar fi vrut să spună că alții au motivele lor să-și încrețească frunțile, în timp ce noi, le “arănjăm” noi pe toate și n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deși ar trebui puțin reconsiderată. “Aranjarea” aste ne costă, în momentele de răscruce, vieți omenești. Asta nu mai e “aranjament, ci tragedie”.

Obsedat de realitate, Marin Preda își dă seama cu greu de fascinația cu care îl atrage fantasticul. Iată ce povestește la maturitate despre un fost coleg de școală elementară: ”Abia acum câțiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj, când i-am făcut o vizită la Roșiori, unde e maestru mecanic. M-a invitat la el acasă și la întrebarea mea de ce instalația electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal și n-a vrut să mai spargă zidul. A început după aceea să-mi povestească, deși nu mai vedeam ce se mai putea adăuga. În acest timp privirile i se aprinseseră de o luminiță intensă, care mă subjugă”. Urmează relatarea acestui fost coleg Ion.M. Ion, evident povestită cu farmec, fiindcă e făcută de scriitor: cum era să fie electrocutat în timpul unei trăznet. Colegul vorbea “și privirea lui se lărgi în acea clipă și se uită la mine dând puțin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în fața unei realități invizibile profanilor, așa cum fac dansatorii indieni când mimează lucruri obișnuite dar care prin spirit devin misterioase. Luminița stranie din privire i se mărise și ea și ardea incandescent.
- Și nu ți-a luat casa foc? Zic eu.
- Nu!
- Și nici tu n-ai pățit nimic?
A clătinat din cap și a negat mut parcă autofascinat de viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochilor și îi dilata nu numai pupilele, ci și sufletul de această predispoziție care nu-l părăsise cu trecerea anilor: pornirea irezistibilă și inconștientă de a ieși din real și de a intra în lumea închipuirii în care începi să crezi și tu că e tot reală”. Nici un scriitor român nu a mai avut această capacitate de a vorbi despre cel mai banal lucru sau despre întâmplările de rutină ca despre o lume specială, fantastică. Nici unui scriitor nu i s-au mai dilatat astfel pupilele încât să vadă întregul univers în bobul de rouă.

Într-o epocă în care scriitorului i s-a cerut cu obstinație să se înhame la cotiga propagandei dictatoriale, Marin Preda a fost o conștiință înaltă. Pentru el, profesia de scriitor era tratată cu sființenie fiindcă era arta cuvântului. Deseori l-am auzit spunând, mon cher, noi n-avem altă meserie decât cuvântul. Iar scriitorul nu poate vorbi la întâmplarte și nici doar pentru el. “Căci scriitorii sunt conștiințe ale colectivității naționale, și nu sfinți. Și conștiința colectivității naționale e suma virtuților și scăderilor noastre, și nu suma unor concepte frumoase, dar moarte (…) Dar falsificarea în prealabil a adevărului unei opere sau a unei vieți (deci a unei conștiințe) nu este justificată cu nimic, precum nu este justificată nici invocarea absenței momentului prielnic pentru revelarea un fapte de mare interes, în cazul nostru cultural, când analiza acelui moment ne arată dimpotrivă că nimic nu ne împiedică să discutăm despre scriitori așa cum sunt ei și nu așa cum vor ei sau noi să fie”.
Scriitorul stă sub semnul istoriei, nu se poate sustrage ei, iar orice încercare ar fi un nonsens, dar scriitorul e obligat, fiind parte a istoriei să depină mărturie. Între istorie și literatură a fost tot timpul o relație specială de rudenie. Ambele se diferențiază prin niște structuri specifice. Nicolae Manolescu, care nu-l prea iubește pe Preda, dar jură pe Cărtărescu, preia opinii acceptate în acest sens: ”Istoria (afirmă specialiștii) nu se mai construiește pe planul evenimentelor, nici fizica pe acela al datelor furnizate de simțuri. Critica modernă urmează exemplul științelor moderne, deși nu este ea însăși o știință. Un antropolog contemporan scrie: ”Ansamblul obiceiurilor unui popor este totdeauna marcat de un stiul; ele formează sisteme. Sunt convins că numărul acestor sisteme e limitat și că societățile omenești, ca și indivizii, în jocurile, visurile și delirurile lor, nu creează niciodată în chip absolut, ci aleg anumite combinații dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstitui”. Nici romancierii nu creează în chip absolut. Au și ei un fel de repertoriu ideal de combinații, din care aleg, după împrejurări, și pe care l-am putea umi domeniul romanescului. Dacă am reuși să aflăm granițele acestui domeniu, am fi în posesia unui instâstrument minunat ( și periculos) de a pătrunde în tainele imaginației romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice”.

Aceste taine ale tehnicii romanești pentru Preda nu sunt chiar de domeniul invizibilului. Există câteva semne ale talentului: “…limpiditatea și transparența stilului și absența unei gesticulații haotice a gândirii(care dau la un moment dat cititorului senzația că nu mai citește o carte, ci mestecă în gură câlți amestecați cu sacâz, cum se întâmplă cu multe romane analitice care apar) sunt pentru mine dovada incontestabilă a talentului…”( în Imposibila întoarcere).

Pentru Preda lucrurile vorbesc, sesizează Lucian Raicu: ”Fiecare lucru vorbește pe limba sa, și nu pe limba autorului; în creațiile cu adevărat mari. Lucrurile acestea nu sunt niște personificări…Copacii și caii lui Tolstoi “vorbesc” pe limba lor și nu pe cea a lui Tolstoi care s-ar exprima, cum se zice, prin ei. Ei se nasc și mor în cadrul unui limbaj propriu, nu se știe cum descoperit de scriitor, și făcut să ființeze într-un spirit ce ni se impune ca fiind adevărat.(…)Scriitorii mari nu fac alegorii și nu recurg la personificări, alții se ocupă cu asta și au această îndemânare”.Lucian Raicu, Reflecții asupra spiritului creator, București, Ed.Cartea românească, 1979, pag.211.
Deși născut la țară, unde și-a trăit și copilăria, adică în mediul natural al naturii, Marin Preda nu este un cântăreț al naturii și nici cel puțin un autor care s-o descrie.Ea face parte din ființa lui, el este integrat organic în realitățile naturale. Autorul nu are pentru copacii,iarba din jur, pentru flori sau buruieni sentimentul admirativ al orășeanului turist.Au mai spus-o și alții: ”Sentimentul naturii este la Marin preda aproape absent, iar lirismul se retrage în spatele lucrurilor. Contactul cu faptele de existență, descoperirea, adică, a unei relații, constituie elementul esențial al evocării. Pentru acest mare prozator obiectele în sine n-au valoare”.

Opera e un sistem de semne: ”Existența unui sistem de semne concentrice în structura cărții ne indică în același timp profunzimea ei. Planul dintâi al narațiunii are cutii de rezonanță care-i susțin și-io amplifică semnificațiile. Din perspectiva finalului de roman, tăierea salcâmului capătă dintr-o dată un câmp de înțelesuri noi(…) Ceea ce stilul rece, impersonal al autorului nu spune este mărturisit prin secretele cutii de rezonanță. Fără repercutarea în suita de imagini însoțitoare, ca în niște oglinzi, trama romanului n-ar mai fi părut atât de bogată și de polivalentă”.- Mihai Ungheanu, Marin Preda.Vocație și aspirație, București, Ed.Eminescu,1973, pag.196.
În centrul atenției unui scriitor trebuie să se afle omul, singurul subiect la care un autor se pricepe (teoretic vorbind!), ci pe care l-ar putea recepta și cititorul corect (cât de cât!):”Scriitorul nu trebuie să părăsească omul, scrie Marin Preda, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în față o oglindă și să-și vadă în ea chipul”.
În volumul Marin Preda - Timpul dialogului, Vasile Popovici descoperă câteva elemente ale tehnicii narative:
1. Lecția privirii. “Uitați-vă la el, sări-i-ar bolboșile ochilor!” Din capul locului, motivul vederii se conturează pregnant, nu numai prin poziția privelegiată în actul lecturii, dar și prin forța ce proiectează și impune cuvântul, devenit ex abrupto poruncă, acțiune și armă”.
2. Figura turnirului. Este vorba de conflictele care se nasc din codul comportării bărbătești și erotice al personajelor din lumea satului ( Dugu și Achim, doi flăcăi care se bat pentru o fată, Drina).
3. Figura indescifrabilă a mijlocului.(Era în mijlocul verii…; sta în mijlocul bătăturii).
4. Semiotica eroticii.”Corpul figurii eroticii este întotdeauna de împrumut. Limbajul lui semnifică ocolit, aluziv, indirect; semnele îi sunt multiple și înșelătoare: vocea lor se curmă acolo unde o pândim și se aude când n-o așteptăm”.
5. Salcâmul. Cunoscutul episod cu tăierea copacului simbol, dar nu numai. Despre o nuvelă Salcâmul Preda scrie :”Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă știam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoșteam și o puteam povesti"”
6. Mitologia apei. Mai ales sub latura Viața care se scurge. ”Moromeții este prea puțin un roman manifest, cât unh roman al tăcerilor, al lucrurilor rostite pe jumătate, al presupunerilor: un iceberg cu o mică parte deasupra, plutind adânc scufundat în apa unui întreg univers lingvistic, al unei întregi ideologii, al unei spiritualități care sunt ale noastre și pe baza cărora el, romanul, se construiește”. Și mai departe, după citarea unei scene în care se dezlănțuie norii:”Cuvântul, atributul fundamental al lui Moromete, țâșnește – mai mult ca niciodată în acest moment unic al romanului, cutremurător prin dimensiunile pe care le deschide, epopeice – cu o forță a interogației, a peruasiunii, pe care nu i-o bănuiam până acum atât de proaspătă și de intensă”.
Dacă ar trebui să scoatem în evidență câteva din trăsăturile specifice autorului, așa cum reies ele din romane, povestiri și confidențe, cu siguranță că n-am putea trece peste următoarele:
a. Marea plăcere de a privi. Toate personajele lui Preda se uită, văd,caută să deslușească ce este înaintea ochilor și ce s-ar putea să se ascundă privirii.
b. Răbdarea de a asculta. Se aud susurul apei, căderea ploii, căruțele trecân pe drum, zdomotul batozei, câinii lătrând.Se aud cuvintele. Se aude tăcerea.
c. Asistarea la spectacol. Lumea nu este privită doar ca o scenă de luptă, confruntare între bine și rău, între două firi sau doi vecini, ci, mai ales, ca un imens spectacol. Satul este o scenă. Mică prin raportre la lume, mare prin perspectiva pe care o deschide drumul din fața prispei.
d. Dilatarea amănuntului. Nimic din ce se întâmplă în viața unui personaj nu este lipsit de importanță. Totul semnifică ceva: sculatul dis de dimineață sau întârzierea în pat, răsăritul soarelui sau apusul, venirea iernii sau venirea primăverii. Nimeni nu face umbră degeaba pământului în proza lui Marin Preda. Dar toate se întâmplă la vremea lor, atunci când povestea are nevoie de ele. Există un ciclu dumnezeiesc al vieții pe care personajele îl simt și autorul se bucură să-l descifreze.
Moromete, acest Solomon valah, vrea să asiste la spectacolul lumii. Și să-l guste. Și să scoată un sens din acest privit. Și o face. Ca să poată spune: O, deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Pătrunde în esența lucrurilor. Privind în jur, privind în sine, privind la cer:
“Spre prânz, Moromete se sătură să stea pe prispă; ieși la drum pe stănoaga podiștei.Ziua era frumoasă, deși căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă era umbră, deasupra salcâmii înfloriți, iar pe șoseaua curată, măturată din toate părțile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieșea din curte și se ducea nu se știe unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât și din pricina asta, când vorbea, îți venea să-i spui:”Tușește, mă, Matei, să-ți iasă gâlma aia din gât”.
- Unde te duci, Matei,?! Îl întrebă Moromete anume să-l audă vorbind.
- …Ã duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru! “Vedeți? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omușor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfățișare.
- Vecinul din față, alde Udubeașcă, ieșise și el la poartă.
- Mă, Udubeașcă! Chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeașcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire și să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeașcă era un flăcău șters și bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! Răspunse Udubeașcă.
“Vedeți? Asta face Gheorghe al lui Udubeașcă”.( din Moromeții,vol.I)

Și cu toate acestea lui Moromete cel dornic de spectacol și, nu o dată, creator de spectacol, el însuși scenarist, regizor și actor, îi este dor de liniște. De acea tăcere de-nceput de veac, cum ar fi zis poetul. Prozatorul urmărește căderea serii, apropierea întunericul, pierderea dimensiunilor de către obiecte, depărtarea de terestru sau, intrarea în întregime în terestru, în zona amorfă a adâncului, până câns soarele pare a intra și el în odihnă:
“Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre și acea mișcare înceată umbrelor din fața ușilor deschise spre bătătură, din care se putea citi că toată lumea începuse, sfârșise sau era încă la masă: întunericul se clătina străpuns de razele tremurătoare care veneau din tindă și care lăsau să se vadă câinele așteptând pe prispă așezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care spăla vasele și le punea curate la locul lor pe poliță. Salcâmii, nemișcați și întunecoși, păreau fără frunze, uriași tăcuți și negri care poate că dormeau și ei sporind astfel liniștea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de pământ și pe oamenii care își mai purtau încă ființa cine știe pe unde și încotro, să se grăbească să facă același lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă și poate chiar soarele mai mai apropiat de oameni dormea și el în timpul nopții”. (Moromeții, vol.II).
Să se obseve ușurința , vrem să spunem firescul, cu care de la un moment al mesei de seară se ajunge la dimensiunea nesfârșită a universului și cât de simplu face Marin Preda ca omul și cosmosul să vibreze în același ritm. Ceea ce ne uimește până la un punct. Doar până ne aducem aminte că după ce a făcut Pământul, Sorele și Stelele, în a șasea zi, ca o încoronare a crteațiunii, Dumnezeu l-a făcut și pe om. Iar omul a fost făcut din pământ, ceea ce ni se pare firesc, acum, să vibreze o dată cu întreaga creațiune:
“Apoi Dumnezeu a zia:”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ”.
Născut în pământul Dunării, bătut de arșita vremii, Marin Preda a știut să privească spre cer. A iubit țăranul român, a iubit satul, i-a plăcut istoria șuie a neamului și a dispretuit stâpânii cu buze groase și fundul mare. A urât pe cei care au furat brazda și au tăiat salcâmul, izgonind caii ca să fie beliți la umbra șenilelor de tractor. Nu i s-a iertat asta marelui singuratic și a fost trimis prematur dincolo. Credeau că-l trimit în iad, neștiind că el își câștigase un loc în grădina literelor culturii naționale.