Moartea bunicului

Dumnezeu să-l ierte, a trecut mulți ani de la moartea bunicului meu. Îmi amintesc cu drag de copilărie când eram mic și ce năzbâtii făceam cu verișorii mei. Eram un drăcușor împielițat. Îmi amintesc cum râdeam de bietul bunic, când acesta dormea cu basca sa, întro parte cu gura deschisă. Mereu îl găseam odihnindu-se în fotoliul său. Noi făceam multe glume pe seama sa, cum că-i intră musca în gură și mereu îl supăram , atunci când umblam cu uneltele sale, ba un ciocan ba un clește, pe care niciodată nu le mai puneam la loc.
Ce mai știu despre tata mare cum îl numeam pe el, era un om foarte inteligent, a lucrat la coperativă mulți ani, a știut maghiara și țigăneasca, aproape la perfecție.
Anii au trecut și pe măsură ce am crescut ne am maturizat, atât eu cât și verișorii mei. Prin anul 2000 s-a descoperit că bunicul era bolnav. Suferea de frig mereu și avea o boală incurabilă dar din păcate nu s-a aflat decât în ultima fază când era deja târziu. A dus boala 2 ani aproape. Nu mi vine să cred cum poate muri un om la vârsta de șaptezeci de ani. S-a stins în anul 2002, din păcate nu eram în localitate, eram la Sovata întro tabără și nu am mai ajuns nici măcar la înmormântare. L-am visat de multe ori. Bunicul ere un om credincios. Înainte de a muri cu aproximativ câteva luni a mers pe dealul din apropierea casei și a spus bunicii:,, Aici e casa mea, cu televizor, cu ferestre, cu ușa etc".
Acum în acel loc e mormântul, frumos aranjat cu multe flori și lumânări.
De opt ani, ori de câte ori merg la mormânt și-i vorbesc, parcă e prezent și ne ascultă și ne privește, spiritul său nemuritor.