poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-07 | |
Adu grabnic vin! E_vo_[i]e bună-n Rai!
Iubită-mea are daruri secrete. De când se știe, le cultivă. Îmi așează la loc inima. Și nu trebuie decât să o ascult(e). Îmi place să-i pup sfârcul umărului. Aripa, lobul sufletului. Ne mângâiem tălpile. Urmele recunoașterii. Pășim praguri. *** Cerul n-ar fi la fel de captivant fără absorbirea apei în aer. Focul n-ar fi la fel de avid fără lemn, cărbuni, lut inflamabil. Prima dată, cerul ia lecții de înotat prin ape vii de la femeie. Prima dată, focul usucă lumea ca un mascul primordial, Adu. *** Legenda spune că Evo n-avea sau avea ceva în plus prin Rai. Se presupune că ducea dorul și-i bizar că nu s-a consemnat. Ce să nu aibă? Copii? N-avea timp. Bogății acolo? Ce motiv?! Veșminte, podoabe, cosmeticale? Aiurea. Distracții? Nu erau. Înseamnă că poate e vorba de ceva anatomic. N-avea fund? Da. Evo plutea ca heruvimii, înaripată la gât și-ntre coapse. Vă închipuiți, o fată mare cu menarhă-n Rai, ar fi înroșit apa! Și patru râuri firave, lunar, două-trei zile ar fi curs ruginite... Astrologii, marii alchimiști, cred că principiul vieții este Evo. Principiul morții, așadar, poate fi Adu. De fapt, e un circuit. De cu seară până-n zori, Evo îl înviază pe Adu, ce-i moare. Absurd? Ba nu. Adu este stadiul etern, focul larvar, efemer. În eternitate, Adu e principiul relativității. Progres în regres. Nu-i simplă contradicție în termeni. Moartea-i metamorfoză. Evo este simplitate. Un exces de simplitate tinde către Adu. Se spune: Adu-l mai repede! Nu prea auzim: adu-o grabnic… Mai întâi, foc din aer, aer cald, Yang, e adus la viață, cu Yin. Geneza arată că din lut modelat cu suflu se naște-un Adam. Adam, la general... Adu! Făcu Dumnezeu bărbat și femeie-n Rai. După cum arăta, Raiul este zodiacal feminin, pământ și ape. Visul adamic nu precede nicidecum principiul Raiului, cadrul. Evo, tu, visata inimii lui Adu, îi cuprinzi ochii-n brațe de Evă! Bachelard, domnul meu, Gaston, spui că “visul ne visează”. Obiectul (pre)cunoașterii vine acum la viață sau deja-i activ. Adu este visul lui Dumnezeu. Aer, foc, ferment sunt Duh Sfânt. Raiul se-ncadrează în genul eternului feminin. Adu este și vis. Evo e visătorul. Pământul și apa nu pot fi infinite, au limite. Evo_lut-tivului acvatic îi sunt necesare Lumina și Focul. Adu! Într-un fel, Adu e copilul focului de lumină, energia necreată. Nu se poate spune, cum greșesc misoginii, că Evo ar fi o copie. Ce minciună inventeză falșii magi, despre o Lilith, pre-Eva!… Matricea și metalul topit sunt Evo, Adu. Piesa-n Rai, Evoadu! Evo, Rai. Adu, ceruri. Cerurile-s egale cu Raiul, după cădere. Pentru că așa se… cade. Nu doar din plăcere, viața-i moarte. Ființa-i în Rai complet vie. Spada-n foc o-mpiedică pe urmă. Raiul apare apoi suspendat. Pentru mulți. Pentru puțini. Jind. Psihanalist, Dumnezeu fixează pe Evo-Eva lângă Adu-Adam. Terapie. Nou cuplu. Har căsniciei, o-nveți din prezent, peren. Ca să vină altă generație după cea primară, nu-i deloc dificil. E nevoie numai de eva_nescente și preadamici evo_lut_ivi. Spada arhanghelui este Evo. Metalu-n foc este Adu. Priviți-o! Priviți-l! Nu suntem departe de Rai, ci-n poartă, pe scara lui. S-a ales Adam cu unele atuuri față de Adu. Și invers. Eva-i Evo. Se văd uneori. Adu, te pierzi!... Adame, fără Eva, n-ai fi(i)! *** M-ai întrebat luni, Iubito_Una, cum de s-au înmulțit fără incest oamenii, dacă n-au fost la început decât Adam, Eva și cei doi fii, Cain, Seth cu dor de urmași…, dat fiind faptul că un posibil terț patriarh, Abel, murise nenuntit. Citiseși în Geneză că brusc, Moise introduce în Pentateuh pe suprafața penitentului pământ, considerându-i ieșiți ori nu din Rai, și pe mulți alți semeni, care locuiesc aproape de ei și le sunt contemporani. De unde vin acei oameni? Eu ți-am răspuns că pasajul nu este deloc greu descifrabil. Ci o lectură actuală dezleagă mai mult firul, acel nod marinăresc încâlcit de critica negativă a protestanților. Dumnezeu nu multiplică nimic artificial, dintr-o dată, nici specia umană, deși ar putea s-o facă… Presupun că a fost vorba, încă din Rai, de Adam la general, de Eva chintesență a feminității. Ia să calculăm altfel! Eva e înzestrată cu multe calități când pleacă. Pleacă din casa părintească. Apogeul frumuseții sale o face bineplăcută lui Adam, care nu plânge continuu după Rai, ci la fel de mult trăiește la modul voluptuos, împreunându-se cu Eva. Lângă altarul din pietre, unde sacrifică și se roagă. Adam face dragoste. Nu e blasfemie să faci dragoste lângă locul consacrat, ori puțin mai departe, însă nu chiar la mare distanță, pentru că un altar nu trebuie pângărit de fiare sălbatice ori de către intruși. Și preoții ortodocși, pastorii protestanți au casele parohiale, copii în incinta lăcașului sfânt. Mai degrabă patul nupțial din care Abel și Cain se nasc este și el un fel de axis mundi, precum e și altarul de-alături. Dacă numai cu Adam și Eva, doi indivizi umani, ar începe istoria sau alungarea din Rai, ar însemna că noi, oamenii am fi născuți toți din incest, cu rădăcini degenerate. Nu se poate ca Dumnezeu să fi făcut experiențe precum un genetician modern pe materialul uman, rău întocmit, ca să se reproducă rudele între ele. Nici nu punea alți cromozomi, alți ADN, din senin, din joben, ca să împiedice alterarea propriei creații, din ziua a șasea. Oameni fără suflete, măcar clone, n-au existat pe lângă Adam și Eva în Rai. Iar păcatul strămoșesc nu-i repetabil. Se produce o dată pentru totdeauna. Nu există Dumnezeu detectiv. Nu adună mereu probe ale vinelor primare. Nu există în Rai, în eternitate, disjuncția ori-ori ("Ori mănânci, ori mori!"), ci doar relația concomitenței și-și ("Mănânci, mori!"), pentru că dacă porunca ar fi fost împărțită la mai multe perechi, verdictul după neascultare n-ar fi putut veni decât simultan, pentru toți. Perechile nu erau deja individuate, ci erau subînțelese în Adu și Evo, stadiile angelice ale lui Adam și Eva. Nu se închide poarta Raiului de mai multe ori, ci o singură dată, pe veci. Așadar, păcatul primordial reprezintă alegerea lui Adam și a Evei. Înainte de a-l săvârși, ei erau mai mult câte un fel de Adu și Evo, puri, însă-i caracteriza, de asemenea, un potențial ascuns, impur. În aceleași veșnicii, care puteau fi stăpânite, drămuite în clipe fericite chiar de ei, puteau fi și alte suflete preadamice-eva_nescente. Posibilitatea existenței unei lumi perfecte, leibniziene, era creată. Acolo, nu aici. Omul primordial n-a rezistat pe reduta cunoașterii paradisiace, ori apofatice, cum afirmă destul de convingător Lucian Blaga. În „Trilogia cosmologică” Blaga greșește lamentabil, introducând conceptual multiplicarea Divinității, reduplicarea, actul oglindirii Sinelui Său la infinit. Marele Anonim ar fi trebuit să fie considerat Adam-Adu. Sau, ca să nu ne mândrim deloc, mai degrabă Eva-Evo este o Mare Anonimă. De ce să fie de vină unul sau altul? Sunt la fel de vinovați amândoi. Evo-Eva îl vede pe șarpe pentru că-i mai ageră. Adu-Adam acceptă pentru că e sociabil, neputând s-o lase pe tovarășa de viață într-o situație fără ieșire. Grav este că nu recunosc mai apoi ce-au făcut, că nu-și asumă canonul viețuirii, un program de-a mânca ori a se mânca din ochi, rostind "Te Deum laudamus!", precum Niceta de Remesiana. De aceea, Iubito_Una, în referatul biblic nu apare de la început chiar Adam, ci bărbatul în general, poate chiar e vorba și de mine însumi, în stadiul preadamic. Fiecare eu poate fi perceput în stadiul larvar, efemer și fericit, după cum credeau pitagoreicii, platonicii, neoplatonicii. La fel cum, după logica textelor inițiatice, pentru care se pretinde o interpretare anagogică (nu una simplă literală, istorică, sau alegorică), fiecare tu preexista ca Evo. Vocala „u” din Adu are localizarea cea mai înfundată în articulare, este apanajul vocii de bas a bărbatului, care detună pe-o gamă inferioară vocii de soprană a femeii, căreia i se potrivește ca sunet final, revelat „o” din Evo. Un Mare Anonim și o Mare Anonimă de fapt. Mulți ar spune despre această afirmație a mea că poate fi interpretată ca antropozofare, teozofare. Nicidecum. Introduc acest concept tocmai spre a demonstra că nu toți ne tragem din perechea istorică Adam și Eva, fiind, după cum susțin protestanții, acei catiheți de după Jean Calvin îndeosebi, foarte degradabili, sortiți chinurilor, doar puțini fiind predestinați după ei să devină sfinți. Eu unul am fost înainte să mă nasc, am fost un fel de „Eon”, precum și tu o „Pleroma”. Eu, Adu, visătorul visat de tine, Evo... Eonul nu-i doar dogmatic, este ceva din sufletul nostru, un lucru în sine ce trebuie recuperat, pentru că dincolo de capătul nașterii noastre pe pământ vedem un alt stadiu, complementar morții. După cum și universul a existat ca vis, dor imens, proiect trinitar,la fel și viața omului e precedată de-un stadiu iubitor, în care poate deja te cunoșteam, Iubito_Una! Iubirea se vrea grâu măcinat și cernut prin moara ori sita vieții. Pâinea trupurilor noastre e alcătuită din ingredientele tale Yin, pământ și apă, plus condițiile de coacere ale mele, Yang, aer și foc moderat. Cu prea multă făină bio și semințe întregi, poți deveni mai tare. Cu un exces de apă, în loc de ulei, nu ieși pufoasă, cu miezul fain. Dacă îmi arde focul prea tare, nu-i bine. Dacă pun mult aluat dospit într-un vas de Yena acoperit, nu-i loc să mai crești, să expandezi, să fii liberă. În pâinea neagră, cu semințe de floarea soarelui și de alte plante, trupul unit al lui Adu cu Evo, al lui Yang cu Yin, poate să fie contemplat ca o stratificare a muncii și jertfirii noastre, unul pentru altul. Uleiul pitei negre, coaja puțin crocantă, dulcele și puțin săratul gust se aseamănă cel mai mult gusturilor corpurilor ce se iubesc. Iubito_Una, tu ești, Evo! Precum sunt și eu Adu, pentru că mă văd inseparabil, legat prin destin, iubirii de tine. Împreună alcătuiam un Evoadu făcut de Dumnezeu într-un țest din bucătăria Sa de vară, Raiul. Tu ești acea ființă care degustă toate, care vrea aerul, spațiul și focul de la mine. Îmi oferi conținutul rumenit, de parcă ai face băi de mare mângâiată de briza ochilor mei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate