"Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până când cubul iese perfect.
După aceea, se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea, se ia un ciocan
și brusc, se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta,
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!"
Nichita Stănescu - Lecția despre cub


Când am citit această poezie pentru prima oară, imediat m-a dus gândul că trebuie să existe o simbolistică a cubului, despre care eu nu am auzit niciodată....fiindcă oamenii nu pot sfărâma ceva la un seamăn de-al lor, decât în sens psihologic, emoțional. Dar nu am găsit timp, niciodată până acum, să mă opresc și să studiez cu atenție ceea ce a vrut să ne spună Nichita Stănescu în Lecția despre cub.


Ceea ce eu intuisem, era adevărat, căci am aflat că, reprezentarea spațiului nostru psihologic este cubul. În centrul cubului se află poarta spre sufletul nostru, spațiul din interiorul cubului este propriul nostru spațiu psihologic, iar dimensiunile cubului sunt dimensiunile psihologice ale propriei noastre experiențe! Deci, cubul poate fi mai mare, sau mai mic, direct proporțional cu experiența noastră emoțională.


Mintea este un aspect care gândește, în timp ce inima este un alt aspect al aceleiași minți, care simte. Sentimentul și gândirea, emoțiile și gândurile...

"Iubirea ne dă întotdeauna o stare de nervozitate. Există anumite explicații în acest sens.

Iubirea se naste din subconștient, în timp ce toate capacitățile noastre se află în planul conștient.

Conștiința însă, nu își are sediul în minte. Mai mult, mintea este în interiorul conștiinței. Conștiința este vastă, este infinită.

Emoțiile, dorințele, ambițiile, sentimentele, gândurile, toate acestea se nasc în mintea noastră. Ele provin din exterior, putând fi manipulate de lumea exterioară. Mai devreme sau mai târziu, ele vor dispărea. Dar chiar și după ce capul moare și este îngropat în pământ, conștiința nu dispare.

Nu noi conținem conștiința ci, conștiința ne conține pe noi.

Toată cunoașterea noastră, toate calitățile pe care știm să le manevrăm, se află în mintea conștientă.

Iubirea se naște din subconștient, iar noi nu știm cum să o manipulăm, ce să facem cu ea, iar acest lucru ne depășește.

Subconștientul este de nouă ori mai mare decât planul conștient, așa că tot ceea ce provine din subconștient este copleșitor.

Așa se explică de ce oamenii sunt atât de speriați de emoțiile lor. Ei încearcă să le blocheze, de teamă să nu creeze haos în micul lor univers (conștient).
Într-adevăr, emoțiile creează haos, dar chiar și haosul are farmecul lui! Omul plenar este acela care se poate folosi în egală măsură de ambele aspecte, și de ordine, și de haos. "

Eu cred în totalitatea vieții, în alternanța dintre zile și nopți, dintre zilele însorite și cele înnourate. Cred că ne putem bucura de tot ce ne oferă viața, și de ordine, și de haos.

Dar într-adevăr, iubirea care vine din subconștientul nostru, fără să dorim asta, ne înspăimântă și ne aduc haosul în viața noastră. Mie personal, mi-a dat peste cap întreg universul meu conștient. Cineva te ridică în al nouălea cer, după care îți dă drumul de sus, în cădere liberă. Și devii nebun, înnebunești, și îi sperii pe ceilalți din jur, care te numesc ciudat.

Și acum să revin la poezia lui Nichita:

"Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,"


Un om care nu iubește are inima ca o piatră. Firesc. Nu simte, nu se înduioșează, nu curge sânge prin inima lui, are inima rece, ca o piatră. Este insensibil precum piatra.

Daca ajungi să îți cunoști idealul tău din subconștient, ideal dat de cele 50% din genele de sex opus primite de la părintele tău, mama sau tata, dupa cum ești, femeie sau bărbat, atunci, abia atunci te îndrăgostești cu adevărat, fără să vrei, fără să îți dai seama de ce te-ai îndrăgostit tocmai de o anumită persoană.

Cu fiecare clipă ce alternează sinusoidal și continuu de la bucurie la tristețe și iar la bucurie, iubirea începe să cioplească la inima ta, ca și cu o daltă, fenomen extrem de dureros, iar din acea durere, sângele începe să îți șiroiască peste piatra care era mai înainte inima ta, mai înainte de a iubi, încălzind-o.

Singurul lucru care îți dă speranță, într-un asemenea iad de sentimente, este iubirea, și încep să răsară razele speranței, raze ce se nasc din trecutul homeric și se răsfrâng într-un viitor curcubeic. Sunt razele speranței ce se nasc din tristețea clipelor din trecut, și se proiectează multicolor în viitor, șlefuindu-ți trăirile, liniștindu-te oarecum, consolându-te în suferința de bună voie la care te supune o iubire necondiționată. Un om complet și perfect, așa cum ar trebui să fie toată lumea, este doar omul care iubește cu adevărat, necondiționat și total. Fără iubire, nimeni dintre noi nu poate fi perfect. Numai iubirea îi schimbă pe oameni și le rupe spinii egoismului, mândriei și geloziei:

"se răzuiește cu raze
până când cubul iese perfect."

Inițial, cel de care te îndrăgostești este încântat de experiența de a fi iubit din nou, și îți permite, ba chiar îți alimentează iubirea.

Acel Cineva, în surprinderea că a stârnit iubirea în altcineva, îți sărută cu drag la început, cubul de sentimente pe care le manifești față de el.

"...se sărută de nenumărate ori cubul,
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei,"

Infanta este al doilea în iubire, cel care te ridică în al nouălea cer, este cel care te-a făcut să-l iubești, este cel care ți-a acceptat încântat sentimentele, dar este al doilea, el nu iubește , ci doar primul în iubire, iubește... iar acela este îndrăgostitul...

Apoi, speriat de haosul pe care mintea îl creează în inima celui ce iubește, cel iubit se retrage speriat de amploarea pe care o ia iubirea ta. Se sperie că ar putea deveni la fel, și nu vrea să fie angajat în acest iures nebun de sentimente. Și îți retrage acceptul pe care ți-l dăduse mai devreme... cu alte cuvinte, îți dă cu un ciocan mai întâi în cap, apoi în inimă, pe unde-apucă, aplicând trucul lașului, în fața iubirii. Te sfărâmă și fuge.

"După aceea, se ia un ciocan
și brusc, se fărâmă un colț de-al cubului..."

Îți spune că ești nebun și ciudat, transformând în mii de fărâme un colț important din tine însuți, lovind cu ciocanul mustrării în cubul de sentimente pe care i le-ai dezvăluit, și te abandonează în fața flegmaticilor avizi să privească și să condamne dramele altora.

Cel care mai înainte îți acceptase încântat sentimentele, acum te tratează cu o indiferență rece ca gheața, solidarizându-se cu ceilalți flegmatici, și privind de pe margine împreună cu ei, neimplicându-se, la zbuciumul de sentimente care îi răvășește mintea celui ce iubește.

"Toți, dar absolut toți, zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta,
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!"