Uitați cum am ajuns să mă gândesc la Dumnezeu. Să vă explic. Eu sunt un băiat, cu un singur cap pe umeri. Am două urechi, o pereche de ochi și un ansamblu de trăsături care mă fac să fiu Eu. Dacă eu sunt Eu atunci cine m-a făcut pe mine?
Aici o să răspundeți că mama, că părinții mei au avut un rol hotărâtor în aparitia mea pe lume. Nimic mai adevărat. Chiar dacă este posibil să fiu adoptat, ceea ce nu prea cred, totuși părinți am. Sigur am doi părinți. Și tata și mama mea au avut un tată și o mamă, și așa până ajungem la primii noștri părinți. Aia de îi cunoaștem sub numele de Adam și Eva. Oamenii aceștia doi, dacă le pot spune așa au fost niște păcatoși, niște neascultători. Într-adevăr mai există teoria conform căreia suntem maimuțe, dar nu prea o cred pe aia. Nu-mi vine mie bine,când mai vizitez grădina zoologica să mă aseamăn cu păroasele alea.
În lumea sa aeriană Divinitatea “își trăiește” viața. Până la urmă cred că ni s-a oferit această idee, că Dumnezeu ar fi în ceruri pentru că cerurile sunt foarte mari, iar omul ar fi de acord cu aceasta foarte repede. Situația ar fi fost alta dacă ar fi spus că Dumnezeu stă într-un bob de muștar. Am fi protestat vehement. Până la urmă ce face toată ziulica, tot timpul, Creatorul nostru? Ne numără? Râde de noi? Doarme? Sau pur și simplu stă și așteaptă... Așteaptă să se împlinească toate destinele și viețile oamenilor, El știind ce se întamplă dinainte. Până la urmă știe și dacă o să alegem binele sau răul. Mi se pare mie sau aici e ceva neinteresant?
Ar interveni plictiseala. Nu știu ce măsura a timpului folosește El dincolo, dar până la urmă tot s-ar sătura de atâta omenire. Îngerii Îi cântă toata ziulica. Cântece de laudă și de preamărire. Tot poporul ceresc se bucură pentru El. Chiar și Diavolul. Se bucură. De aici, de pe Pământul acesta blestemat...
Da ,dar cum arată Dumnezeu? Are barbă, e un bătrânel? E un tânăr în putere? E un fel de fantomă de care s-ar speria oamenii? Are nevoi fiziologice? Are corp? Întrebări care îmi vin mie acum în minte. Numai El mi-ar putea răspunde. Oricum nu sunt atât de curios încât să mă duc Dincolo să aflu răspunsurile. Nu încă. Mai aștept vreo 60 de ani ca să mă pot gândi bine, poate, într-un sfârșit, le voi afla.
Este dificil a descrie viața pe care o trăiește Cerul. Este dificil deoarece trebuie să-i atribuim însușiri omenești. Altfel nu am putea percepe noi lucrurile. Suntem limitați. O limitare constructivă, aș putea spune. Oricum omul are sute de probleme, ce s-ar întampla să mai știe și ce se întamplă acolo sus? Dezastru...
Bine bine, înainte oamenii se închinau la Soare, la Lună ți alte minuni. De ce au ales să se închine la ceva ce nu pot vedea sau nu pot simți? Cred că există ceva în om, care îl face să se închine către diferite entități sau obiecte. Ceva care îl face să se simtă dator față de restul lumii. Dator că s-a născut? Până la urmă tind să cred că viața asta este o datorie pe care până la urmă tot o plătești. Murind. O cedai următorului, care are să vină. Această datorie va fi încheiată atunci cand toți oamenii vor muri. Absolut toți.
Până una alta, mâine este o nouă zi. O nouă zi în care o să încerc să mă simt ca un dumnezeu. Pentru că fiecare om este stăpân pe propria viață. De-asta!