Frigul dimineții mă face să mă trezesc, în cazul în care nu am deschis bine ochii. Nu, nu dorm afară, dar obișnuiesc să dorm dus... Sunetul telefonului are niște puteri ascunse. Nu numai că mă trezește dar mă și enervează. Câteodată îl mai lovesc, așa, să nu zică și el că nimeni nu-l bagă în seamă.
De câteva săptămâni nu l-am mai încărcat. Cu credit. De câteva zile nu i-am mai încărcat bateria. Nu știu de ce nu-mi fac timp un minut pentru acest lucru. La fel cum nu mi-am facut timp de două săptămâni pentru lucruri mai importante. Care ar fi acelea? În primul rând, și-n ultimul nu mi-am făcut timp de-nvățat. În ultima vreme nu mai învăț aproape deloc. Deși sunt conștient de urmările acestei acțiuni, nu o fac. Îmi găsesc alte ocupații. Ocupații mai mult sau mai puțin importante. De exemplu, mâine nu mă duc deloc la școala. Cum pot face așa ceva? Așa ceva în contextul în care școala este pe primul loc în agenda unor copii(conștiincioși). Școala asta mă face sătul și de alte activități. Una dintre ele ar fi Viața. Nu reușesc să mă gândesc la viitor cu atâta chimie, fizică și biologie. Ce tot vorbesc aici?
Sunt obosit. Poate v-ați întrebat de ce... Poate că nu... Pentru cei care s-au întrebat le pot spune că a cam trecut ora oficială la care obișnuiesc să mă pun în pat. Pentru ceilalți, sunt obosit și atâta tot. Este foarte simplu! Mă auziți?
Mâine este o zi. Mare zi. Douăzeci și patru de ore în cap și coada. Nu am niciun plan, nu știu ce o să mănânc, nu știu cu ce să-mi acopăr goliciunea. Chiar nu știu. Dar după cum vedeți, sunt un om puternic. Nimic nu mă poate opri să mă simt bine. Nici chiar aceste mici amănunte... Micile amănunte fac ziua bună. Așa zicea bunicu, înainte să moară. Ar mai fi zis el și după, dar l-au băgat în cutia aia din lemn. Astăzi s-au împlinit două luni de zile. De atunci. Chiar și acum îmi amintesc ziua aceea de ianuarie, dacă m-am gândit bine, în care ningea groaznic. Eu eram doar într-o pereche de adidași și îmi era foarte frig. Ca și acum, de altfel. Mult a mai vorbit părintele. Bun om a fost bunicul. Bine, neținând cont de faptul că a dat în Alzheimer și bunica se trezea cu niște întrebări banale, totul era în regula. De fapt, chiar înainte să ajungă la azil, bunicul ba era în gară, ba în moară, numai acasă nu. Odată a întrebat-o pe bunica:
-Ce mai face copilul nostru?
Da da, nimic neobișnuit. Totusi ei nu avea niciun copil. Acum fac și eu ca tata, când ne zice bancuri. Dupa ce termină ne spune...
-Aaa, omul acela mai avea un cal albastru, pe care-l chema Mircea...
E bunicul meu vitreg. Sau cel puțin așa era.
Oameni buni, treziți-vă, odată o să ne sune ceasul! Nu așa cum îmi sună mie în fiecare dimineață. Ce ne-om face atunci? ”Bună întrebare Benny. Numai tu ai fi putut să o pui. Nu știu de ce te gandești tu la așa ceva. Încă nimeni nu s-a întors de Dincolo. Părerea mea și a bunicului, dacă tot veni vorba de el, este că moartea nu-i deloc rea. Nu-i atât de rea ca viața. Chiar dacă nu am dovezi, eu așa cred. Până la urmă lăsăm totul în spinarea unei ființe supranaturale pe care am numit-o Dumnezeu.
-Tu ce zici Doamne?
Aaa, ne-ai promis Raiul. Sau Iadul? Sper că în Rai nu o fi atât de frig ca la mine în casă, dimineața. Sper ca în Iad să mă lase să dorm cât vreau. Sa nu existe telefoane, nici ceasuri. Sper să trăiesc...
În final, în incheiere, vă spun că acest eseu a fost dedicat bunicului meu, răposatu’. Dumnezeu să-l odihnească! Amin. Lăsând în pace formalitățile ceea ce sper eu este ca noi doi să nu ne întâlnim... Curând.