Idiotul
F.M. Dostoievski

"Frumusețea va salva lumea!"

In dimineața zilei de miercuri, 27 noiembrie, 1867, sosește la Petersburg, un tânar înalt, cu păr bălai, cu obrajii supți și o bărbuță rară ascuțită, cu ochii mari albaștri, având o expresie blajină, cu trăsături plăcute, fine și delicate.
Astfel își face apariția în literatură unul dintre cele mai fascinante personaje imaginate vreodată - una dintre acele ființe minunate, precum Quijote, Hamlet, Ahab, Zorba…, pe care nici bunul Dumnezeu n-a îndrăznit să le făurească de-a dreptul.
Iar prințul Lev Nikolaevici Mîșkin chiar nu este de pe lumea aceasta, căci, așa cum se sugerează adesea în paginile cărții, el, întrupare a smereniei și a simplității generoase, este purificat de orice urmă de vanitate omenească, fiind animat doar de o "arzătoare necesitate de a iubi".
(“Mîșkin se apropie de noi ca o ființă venită de pe o altă planetă” scria Paul Evdokimov.)
Numai că, asemenea albatrosului lui Baudelaire, rătăcit în aceasta Vale a Plângerii, prințul pare întruparea cea mai ridicolă a inadaptabilității. Naiv și inocent până la limita dintre om și înger, el le apare multora drept un biet idiot, anticipând viziunea sumbră din Marele Inchizitor. Totuși, în momente limită, câteva dintre personajele romanului intuiesc că se află în fața unui miracol : "niciunul nu face cât degetul mic al dumitale, niciunul nu are nici mintea și nici inima dumitale" (Aglaia), "Te așteptam ca pe o providență!", "A mai existat vreodata un astfel de om?"(Lizaveta Prokofievna), "citește în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisă" (Lebedev), "Mă întreb, de unde atâta naivitate și inocență sufletească, cum poate nici în varsta de aur a omenirii nu s-a pomenit și, în același timp, atâta clarviziune!" (Keller)
Desigur că despre țesătura secretă de aluzii și de simboluri a acestei capodopere incontestabile s-a vorbit și se va mai vorbi încă multa vreme, dar cu adevărat importantă este ideea ca umanitatea se prăbușește tot mai vertiginos în prăpastia păcatelor sale letale și că nicio mântuire nu mai e posibilă, pentru că, în această Stranie Evanghelie, Hristos, cel reîntrupat întru izbăvirea noastră, a tuturor, este văzut doar ca un idiot lamentabil.
O undă de speranță mai există totuși, atâta timp cât Idiotul-Sublim, Lev Mîșkin, și "sora" sa Sonia Marmeladova, Prostituata-Inger, vor continua să ne vorbească din paginile celor mai frumoase cărți ale neamului omenesc. Fiindcă și eu mai cred, cu disperată încrâncenare, că FRUMUSEÞEA AR PUTEA SALVA LUMEA.

Ioan Florin Stanciu