Război sau pace cu tine însuți?


Glose



Cine nu se războiește niciodată cu sine, nu cunoaște nici pacea devărată cu el însuși.
Cine nu știe să se îndoiască de sine, va avea o conviețuire îndoielnică cu el însuși.
Cel care dă de înțeles că este întotdeauna de acord cu sine însuși, ori e prost, ori minte. Cine nu se contrazice niciodată pe sine, nici nu se respectă cu adevărat pe sine și nici nu se ia în serios cu adevărat. Fiind de acord cu tot ce spui, înseamnă că ești indiferent față de tine însuți, nu-ți pasă de tine, nu vrei nimic de la tine, nu te privește nimic din ceea ce faci, spui sau gândești.
Fiind tot timpul de acord cu tine însuți, nu ești de acord niciodată cu adevărurile tale adevărate.
Cine nu-și revizuiește din când în când ideile și părerile, riscă să se trezească cu ele fixe, înghețate.
Cine nu e în stare să-și spună sie însuși „Nu!” va ajunge incapabil să-și spună vreodată „Da!”.
Pentru a te realiza trebuie întâi să te negi și abia apoi să te afirmi.
Orice cunoaștere de sine este o explorare ducând la descoperirea de sine. Orice descoperire implicând elementul surpriză, cunoașterea de sine poate oferi tot felul de noutăți imprevizibile. Unele plăcute, altele dimpotrivă.
Cine vorbește deschis cu sine (se poate?) riscă să se cunoască așa cum este. Sau așa cum nu este. Așa cum nu ar vrea să vadă și să se vadă. Decoperindu-și defectele, se va simți obligat să le ascundă față de ceilalți și chiar față de sine însuși. Adică să mintă și să se mintă. Va învăța treptat tehnica machiajului, se va pomăda, se va sulemeni, se va supune unor chirurgii estetice virtuale. Își va confecționa masca, imaginea de arătat altora, în public. Cu efort susținut de un puternic amor propriu, va reuși să uite el însuși că ceea ce vede în oglindă e masca, nu chipul său.
Cine se privește în oglindă cu ochii deschiși, riscă oricând să vadă pe altcineva în fața sa: un străin. Cine nu se privește în oglindă, capătă libertatea de a se închipui desăvârșit.
Fără a se cerceta pe sine ca pe un străin, nu se poate cunoaște ca pe sine însuși.
Fără a te cunoaște pe tine nu poți nici a te înțelege pe tine, nici a te simți una cu tine. Adică a te simți întreg, deplin, adevărat, meritând o viață vie. Altfel poți să cazi în neființă, în aparența de existență, de viață, de trăire.
Dacă ești tu însuți singurul dușman care ți-a mai rămas, poți să te consideri definitiv învins.
Cine nu e în stare să se vadă pe sine fără cruțare, nu va fi cruțat de falsificarea sinelui, de pierderea de sine, de automutilare.
Cine stă prea mult singur cu el însuși, riscă să intre într-o situație de risc: să-și vadă golul cât de gol este și să se plictisească de sau cu el însuși.
Cine nu simte în el , uneori, și alte eu-ri contrare, nu e nici el cu adevărat un Eu.
Cine nu vrea să știe cine este el cu adevărat, înseamnă că preferă să rămână un „nimeni”, un „ne-cine” .
Fără lupta îndârjită cu el însuși, omul nu se poate cuceri pe sine. Asta înseamnă să te cucerești neîncetat. Să te recucerești ca pe un teritoriu pe care îl simți familiar și necunoscut, al tău și al altora.
Cine nu se are decât pe sine, nu are pe nimeni.
Când te vrei numai pe tine, nu mai meriți pe nimeni și nimic.
Nu (mai) ai pe nimeni de iubit în afară de tine însuți. Ce jalnică situație! Ce adâncă a ajuns nefericirea ta!
Trebuie să mai mori din când în când pentru a mai trăi cu adevărat.