O rază de soare, răsărită din sclipirea norilor îmi trezesc ochii osteniți de oboseala din tainica visare a subconștientului, pentru o nouă zi.
Ușor adormită, îmi caut energia prin împrejurimi, însă tresar din neatenție și-mi spun :
Energia este apa, caut-o si o vei gasi.
Uimită, privesc în stânga, privesc în dreapta, însă sclipirile ochiilor, ușor adormiți în calea mea cercetează fără încetare, dar totul în zadar.
Nu-nțeleg ce se întâmplă, mă întreb și mă întreb, unde este, de ce nu o văd, de ce nu o găsesc?
Doresc dinadins să aflu de ce a dispărut, pentru că ea, apa, este energia mea.
Deșertul pare a fi, însă e mai rău, un strop de apă pură, un strop de apă din natură mi-ar putea reda energia, sclipirile ochiilor, visurile și somnul. Lipsa ei mă întristează, nu rezist nici azi, nici mâine, niciodată fără ea.
O viață fără apă, nu ar fi existat nici în trecut, nu există nici acum, nu va exista niciodată.
Încercarea de a trăi fără apă este o nereușită a dorinței de a trăi, a visării de a nu muri, a gândului de a zâmbi.
Apa, izvorul sufletului, cheia fericirii și a iubirii, deschide paradisul, raiul eternului absolut a inimii, a vieții.
Oare mă ofilesc precum o floare fără apă, sau oare mă topesc precum omătul sau dispar precum un balon de spumă care se va spulbera în neant?
Consider că stropul de apă pe care l-am atinge cu buzele reci, ne-ar încălzi chiar și sufletul, ne-ar da puterea trăirii vieții, bucuriilor și tristeții.
Stau și mă uit în zare, și-mi imaginez unde a dispărut, cât mai rezist fără ea , de ce simt că mi se stinge sufletul, de ce mi se-nchid ochii, ce mi se întâmplă?
Oare dispar încetul cu încetul, ca ea, ca apa? Oare unde este? De ce nu o văd?
Numai rezist nici o secundă fără să nu o văd, fără să nu o ating, fără să nu o simt.
Încerc să-mi alin suferința visând că o zăresc, că mă înconjoară, dar razele soarelui mă trezesc din a mea visare, la realitate, în inexistența și … dispar!