Am ales acest titlu, ca să nu încep și eu cu o minciună, în genul: Adevărul despre minciună.
Mai întâi să vedem ce este minciuna; Dicționarul explicativ al limbii române ne dă mai multe defintiții, dintre care următoarea pare a fi cea mai elocventă: ”Denaturarea intenționată a adevărului, având de obicei ca scop înselarea cuiva; neadevăr”.
Dacă am ajuns la neadevăr, să vedem ce nu este minciuna (dacă ne-adevăr = miciună, adevăr =ne-minciună, deci ce nu este minciună)
Conform cu Dex, adevărul este definit astfel: “Concordanța între cunostințele noastre și realitatea obiectivă” ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate; lat. “ad – de – verum “.
De-a lungul istoriei, atât cunostințele cât și realitatea “obiectivă” au suferit schimbări permanente, facând ca unele cunostințe să se dovedească limitate, iar realitatea obiectivă să se dovedească subiectivă; cu alte cuvinte, adevărul a evoluat în minciună, întrucât nemaiîndeplinind condițiile de adevăr, s-a transformat în ne-adevăr.... adică în minciună.
Aici dau doar câteva exemple:
Pământul este plat - (convingere din evul mediu ce se regăseste inclusiv în coran) a fost pentru o foarte mare perioadă de timp considerat un adevăr.
Pământul s-a dovedit a fi rotund, iar Ptolomeu l-a plasat în mijlocul universului...
Apoi și aceasta s-a dovedit a fi doar o teorie eronată
O altă teorie din același ev mediu spunea că nici un obiect neînsuflețit mai greu decât aerul nu poate zbura ... și așa mai departe
Cumva, evoluția însăși a fost posibilă întrucât aceste “adevăruri” nu au fost crezute de toți; unii s-au îndoit, și au luat în considerare și altceva decât aparențele realității așazis obiective.
Deci cu adevărul ne-am lamurit...
Să revenim la minciună.
Vă propun o abordare din cât mai multe unghiuri posibile, ca să ne putem găsi cât mai multe răspunsuri.
Cine minte?
Suntem tentați să spunem că omul, evident!... dar să ne gândim totuși : Să fie omul singura ființă, care conform definiției: “Denaturarea intenționată a adevărului.. (care are pretenția de a fi realitate obiectivă tot odată) cu scopul de a însela” minte?.
Cu alte cuvinte, cameleonul, caracatița, sunt niste mincinoși notorii ... ei încearcă să se confunde cu mediul, împrumutând fie culoarea, culoarea și textura, fie chiar aspectul însuși al mediului în care trăiesc, cu scopul de a vâna (deci de a-și însela prada) sau cu scopul de a se face greu de reperat, dacă nu chiar invizibili, pentru a nu fi identificați de potențialii prădători.
Interesant aspect... deci iată, că nu doar omul ingrat și evoluat minte.
Altă întrebare: Când mințim? (să nu va gândiți să răspundeți: când nu spunem adevărul, că ați vazut săracul adevăr cate parale face uneori)
Aproape în permanență și mai tot timpul, chiar și când ne imbracăm - deci deformăm “realitatea” aparenței noastre.
In fiecare zi, femeile se machiază, uneori se vopsesc, iși pun mese, peruci, și unii și alții folosim deodorante și parfumuri, toate acestea pentru a ne “ameliora” aparențele.
O lume întreagă s-a creat pe marginea acestor obiceiuri și o întreagă îndustrie vine să pună la dispoziție mijloacele necesare disimulării a ceea ce biologic suntem.
Aceasta face parte atât de mult din viața noastră, încat nici nu putem concepe să trăim altfel; și totuși noi denaturăm “realitatea obiectiva” de mii de ani în acest fel.
Unii (de altfel nu puțini) vor veni să spună că adevărul ESTE, EXISTA, și nu trebuie demonstrat.
Dar, deși civilizații întregi desconsideră ideea de a minți, dacă ne uităm de pildă la cele 10 porunci, nu vom găsi o trimitere expresă către minciună; e adevărat, în a noua poruncă, sa spune “să nu ridici mărturie mincinoasă impotriva aproapelui tau” însă e relativ la a face rău cuiva, în mod direct sau indirect și nu la minciuna în sine.
Cu toate acestea, minciuna a fost – în mod oficial – asociată cu ideea de rău și de răutate.
Tot în Biblie, găsim o alta concluzie interesantă, care lasă loc la interpretări, astfel: Adevărul este Vestea cea buna” „Adevărul este cel care cladeste” etc; în concluzie, o informație reală dar care are menirea să distrugă, este de preferat să nu fie comunicată; și cum tăinuirea este considerată tot o formă de minciună, iată că și aici putem avea dubii asupra valorii adevărului.
Dar să revenim cu răspunsuri la întrebarea: Când mințim?
Când vrem să părem altfel saul altceva decat suntem, când vrem să obtinem ceva, când adevărul ne dezavantajează, când nu putem accepta o anumită realitate, când vrem să menajăm sau să protejăm pe cineva pe care acel adevăr l-ar putea deranja, când nu dorim să ne implicăm în ceva, când vrem să înfrumusețăm “adevărul” și “realitatea” când... când... când...
Mințim tot timpul, prin cuvinte, prin ne-cuvinte, prin gesturi, prin atitudine, prin aparență...
CU toate acestea, 99.99% (și asta e o minciună cu siguranță) dintre noi vor spune că nu mint, că nu sunt de acord cu minciuna și că minciuna trebuie să fie ceva rău, iar mincinoșii sunt în consecință oameni răi sau cu intenții rele (asta în cazul în care minciunile lor nu sunt “nevinovate”).
De cele mai multe ori, constienți când mințim, ne mințim pe noi înși ne, că minciunile noastre “sunt nevinovate” și că “ce bine am facut” și “ce isteți și descurcăreți am fost” în atare situație, când am reuși t să depăși m o situație folosindu-ne de minciună.
Mințim atunci când jucăm un rol pe scenă, sau într-un film, dacă suntem actori, deci ne facem din minciună o meserie. Mințim în politică, mințim pe stradă când un strian ne abordează să ne întrebe ceva și de multe ori raspundem că nu stim sau că nu avem timp ca să nu ne complicăm, mințim cel mai mult în reclame, în care orice produs e în mod învariabil cel mai bun, cel mai ieftin, cel mai... cel mai... etc.
“Scopul scuză mijloacele” aceasta expresie machiavellică este iarași privită in mod peiorativ, mai ales după ce unii au făcut abuz de semnificația ei, folosindu-o pentru a-și justifica într-un fel acțiunile.
SI totuși , este singura expresie care dă legitimitate minciunii, atunci când aceasta serveste unui scop a cărui cauză este una bună, sau cel puțin bună pentru cel care o invocă.
O altă minciună pe care în mod aproape inconstient o lansăm în eter este răspunsul la întrebarea: Ce mai faci?
Această întebare se adresează la origine stării tale generale, și nu unei acțiuni exprese anume - dacă esti sănătos, dacă esti fericit, dacă prosperi, toate într-o frază se regasesc în acest: Ce mai faci? Pe care romanii il folosesc de multe ori ca următoarea propoziție dupa salut.
Ce facem de cele mai multe ori? Răspundem: “Bine!”, chiar dacă uneori nu suntem tocmai în al 9-lea cer, și nici nu debordăm de sănătate și prosperitate.
Atât întrebarea cat și răspunsul sunt de foarte multe ori niste formalitați, obligatorii de îndeplinit înainte de a atinge miezul unei discuții care ne poartă adevăratul interes de a aborda acea persoană.
Mințim? Spunem adevărul? Ne formalizăm? Suntem politicoși ? Sinceri? Fătarnici?
Toate aceste cazuri vin să completeze o paleta de nuanțe ce se învarte în jurul adevărului și minciunii, însă pană la urmă un lucru se desprinde de aici.
Societatea și interacțiunea cu ea ne determină să căutăm modalitați de adaptare pe care cu cat le folosim mai abil, cu atât urcăm și ne desăvarșim în calitate de ființe umane. In acest context, percepția impresia și felul în care suntem acceptați în societate ne fac să ne situăm pe o anumită scară a valorilor, la randul ei supusă subiectivului, imperfecțiunii și schimbării.
în acest sistem, ne amăgim cu ideea de constiință, care la randul ei a fost creată cu o mare influență a factorilor sociali externi. Această constiință ne joacă feste, atunci când convingerile ajung să atingă extreme, și ne indică actiuni antisociale pe care majoritatea celorlalti nu le-ar întreprinde, doar ca să fim în acord cu propriile noastre idei.
Cu alte cuvinte, de multe ori însăși constiința noastră “ne minte” atunci când deformează perceptia realității întratât încat să fim în măsură să întreprindem gesturi inacceptabile pentru societate. (Aici mă refer la atentatorii sinucigași sau la cei care în numele cauzei ucid sau fac rău altor semeni în mod voit și fără reținere sau remuscări).
Ce face soldatul în razboi de multe ori? Valabil pentru ambele tabere, Ia viața unui seamăn cu care n-a avut nici o legatură, care nu i-a facut nici un bine sau rău, pe care nu a avut nici măcar ocazia să-l cunoască, și pe care il percepe doar ca pe un pericol, pentru că așa a primit ordin.
Deci avem oameni deasupra noastră, care pot să ne absolve de responsabilitate doar pentru că nu noi am decis... în consecință suntem cu constiința impacată și putem ucide, cu atât mai mult cu cat, dacă nu il ucidem noi ne va ucide el.
Și așa ajungem la supunere și manipulare. Cele mai multe argumente pe care le putem găsi în aceste situații, sunt că „așa trebuie“așa e bine” că “sunt dusmani” că “ne apărăm țara” că “devenim eroi”, etc, etc, etc.
Cu ce ne încălzeste ca ne-am apărat țara dacă suntem morți? Cine iși aminteste ultima dată când un mort a sărbătorit victoria țării sale? Sau când un mort a sărbătorit orice?
Mai sus, în ghilimele se află o mulțime de minciuni unanim acceptate social, în baza unor prejudecăți vechi de milenii.
O altă întrebare pe care vreau să o aduc în discuție, este: Pe cine mințim?
Să vedem... Pe noi înșine, atunci când în subiectivitatea noastră ne aliniem și justificăm comportamentul la propriile idei.
Pe cei pe care-i iubim, de teama că i-am putea face să sufere, i-am putea dezamăgi, sau cel mai mult de teama că ne vor iubi mai puțin dacă.... și la puncte puncte pune fiecare ce stie că are de pus.
Mințim societatea, cum am mai spus-o, din varii motive – publicitate, politică, putere, și multe multe altele.
Pe cei care-i uram, și atunci o facem de multe ori ca să le facem rău...
Pe cei pe care nu-i cunoastem, ca să nu fie nevoie să n-ii apropiem sau să ne implicăm.
Pe Mos Crăciun, când suntem mici, ca am fost cuminți, care și el este tot o plăsmuire menită să ne aducă bucurie, într-o realitate frumos deformată de ideea de Crăciun.
Deci, vă provoc să răspundeți la cateva întrebari:
Este minciuna un lucru rău? Și dacă da, de ce? Și dacă nu, de ce?
Este minciuna necesară în viată? Și dacă da, de ce? Și dacă nu, de ce?
Este adevărul o noțiune absolută? Și dacă da, de ce? Și dacă nu, de ce?
Este adevărul un lucru bun? Dacă da, când? Dacă nu, când?
Aici fiecare poate să aleagă dacă-și va răspunde la aceste întrebări doar lui însuși sau le va impărtăși cu noi în comentarii la acest text.