poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-01 | | “Sunt două feluri de a-ți trăi viața: Unul – de a crede că nu există miracole și altul – de a crede că totul este un miracol.” Albert Einstein Un articol dintr-o revistă mi-a suscitat curiozitatea și m-a făcut să reflectez asupra informației: „Lacul creat de Cupidon… după topirea unui ghețar, în cea mai nordică regiune de pe pământ locuită de oameni, cauzată de încălzirea globală. Ghețarul s-a topit și în timpul retragerii apei s-a creat o groapă în formă de inimă care s-a umplut apoi cu apa din precipitații și din zăpada topită….” Privesc fotografia lacului… Este cu adevărat o inimă, este un adevăr simplu și toate adevărurile simple constituie pentru noi, de cele mai multe ori, un miracol… Nu pot să nu mă gândesc la populațiile maya, pentru care patru culori desemnau geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului. Albului îi corespundea nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța… Iată albul nordului! De îndată îmi imaginez insula respectivă, acoperită de albul zăpezii, pe care se plimbă albii urși polari care depășesc numărul locuitorilor, oameni îmbrăcați în alb, și undeva în mijloc o oglindă albă strălucitoare, în formă de inimă… Este cumva un simbol? Simbolul inimii datează dinaintea epocii de gheață și reprezintă un semn al apropierii, afecțiunii și dragostei. Știm că viața lumii noastre vizibile este construită pe modelul realităților invizibile: Ceea ce este jos este o reflectare a ceea ce este sus. Nici frumusețea cerului, nici lumina lumii invizibile nu se pot găsi pe pământ, dar există corespondențe care permit compararea celor două lumi și înțelegerea a ceea ce se găsește în lumea de sus, grație celor văzute de noi în lumea de jos, lumea noastră. O formă! Vai, formele! Poate numai noi oamenii înțelegem lumea formelor, fiindcă noi le contemplăm, ne bucurăm de dispoziția noastră mentală, de melancolia care ne antrenează senzațiile, simțurile, rațiunea, inteligența. Ne impresionează chiar și o frunză uscată care se desprinde dintr-un pom, urmărim fumul de țigară care uneori se ridică în cercuri, zborul păsărilor, deplasarea norilor și multe alte turbulențe, toate fiind, după cum se spune, manifestări ale haosului, forme neregulate, care spre surprinderea noastră uneori imită formele din natură deja existente, sau iau forme misterioase, ca niște simboluri pe care ne străduim a le înțelege. Privim valurile unei mări și ne minunăm de diferitele forme pe care le desenează; când se înalță uneori iau forme de îngeri care strălucesc, se rostogolesc în aerul și în lumina soarelui, scoțând sunete fermecătoare… Privim trunchiurile copacilor crescuți și descoperim forme atât de misterioase… Uneori parcă ingerii vin și sculptează diferite chipuri pe trunchiurile lor… Privim mișcarea crengilor în bătaia vântului, a frunzelor și de gândim la posibila existență a unui alfabet pe care-l cunosc crengile, frunzele copacilor și de care se folosesc pentru a scrie rugi pe foaia albastră a cerului, la un alfabet cunoscut de firele de iarbă de care se folosesc scriind văzduhului, sau alte imagini formate tot atât de misterios de unele lucruri, pe care noi poate nu le înțelegem. Recunoaștem ușor frumusețea naturii care ne înconjoară și de multe ori căutam s-o explicăm. Alteori avem posibilitatea să ne jucăm cu formele artificiale - produsele noastre umane -, le dimensionăm, le redimensionăm, le rotim, le răsturnăm, le colorăm și le combinăm pentru a crea forme mai complexe, din dragoste pentru frumos. Lumea noastră cuprinsă în forme, o lume făcută din forme! Frumusețe naturală și frumusețe artificială, dar ambele pline de semnificații! Din analiza formelor pe care le pot lua obiectele însuflețite sau neînsuflețite din mediul în care trăim, s-au definit fractalii (din latinescul fractus adică spart, făcut bucăți). O parte dintr-un întreg, un întreg anormal cu o formă neregulată sau fărâmițată, se spune că poate reprezenta imaginea redusă a unui întreg, iar teoria se bazează pe principiul continuității: fractalii se pot constitui în agregate, care sunt denumiți “polimeri ai ispitei”… Ce frumos ! Ispita ar fi cea care îi determină să se unească într-un tot mare… O ispită frumoasă, cea a apropierii, a afecțiunii, a dragostei… Si nu pot să nu mă gândesc la un așa zis „ Polimer al ispitei” aflat undeva departe de noi, constituit într-o aceeași formă… de inimă. O inimă mare în care încap toate inimile însuflețite, neînsuflețite… Și mă întreb : Oare numai întâmplarea a făcut ca acest lac să aibă forma de inimă ? De câte ori căutăm răspunsuri la întrebări! Poate a fost însemnat ca un loc sacru, în care se scaldă o zeiță a frumuseții? Legenda spune că Afrodita - stăpâna dragostei, a frumuseții, voluptății și fecundității (pentru Homer - fiica lui Zeus si a Dianei) s-a născut din spuma mării, că a iubit mai mulți zei, iar cu Ares, zeul războiului l-a avut pe Eros. Dintr-o frumusețe și un războinic se pare că a apărut dragostea! Acest fiu năzdrăvan al Afroditei cu aripi de aur, o torță și un arc cu săgeți fermecate, este un zeu frumos, înaripat, cu obrajii ca bujorii, cu buclele lungi de aur pe umerii de nea, alături având arcul și tolba cu săgeți fermecate… În muzeul Metropolitan de Artă din New York am rămas mult timp în fața sculpturii lui Antonio Canova – Cupid and Psyche sculptură din metal acoperit cu ghips, strălucind încântător; gestul celor doi semnificând dragostea, năzuința spre voluptate, spre fericire. Datorită iubirii formează un întreg, sau tind spre un întreg. Sufletele lor par mobile, vii, strălucitoare…În plan fizic ar fi creaturi distincte, dar între ele pot circula curenți, forțe, energii… Psiheea (Psyche în limba greacă însemnând suflet) atinsă cu o săgeată care o rănește ușor, se îndrăgostește de divinul Eros și în final devine nemuritoare (după ce bea cupa cu ambrozie). Dragostea lor nu este pierdută, rămâne veșnică în ceruri… Și naște o fată, spune povestea, care este numită Voluptatea… Un vechi verset sanscrit spune că fluviile de dragoste la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice și mai profunde și o dată ce au pornit, nu mai fac cale întoarsă. Așa s-a întâmplat cu Eros și Psiheea, așa se întâmplă cu râurile, cu anii, cu prieteniile, cu dragostea noastră, căci dragostea este atotstăpânitoare… În Cartea Cărților, Apostolul Pavel, în prima scrisoare către Corinteni, 13, închină un imn dragostei:"…Și dar proorocesc dacă aș avea, și tainele toate le-aș cunoaște și orișice știință, și de-aș avea credință atât de multă să mut munții din loc, dacă nu am dragoste, nimic nu sânt... Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate; dragostea nu știe de pizmă; nu se laudă; nu se trufește... Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată... credința, nădejdea, dragostea, rămân aceste trei, dar mai mare între ele este dragostea." Când ești îndrăgostit clocotești în interiorul tău de fericire, atingi momente de nebunie pe care numai rațiunea ți le poate controla, ți le poate frâna. Cunoști atunci gustul libertății și-l plimbi într-un domeniu ales, cel al frumuseții. În minte îmi vin câteva versuri scrise cândva: Dragostea vine de undeva/ Ca o incantație mistică./ Plutește deasupra ființei,/Ocolește abisurile, coboară/ Străbate pielea-ți subțire,/ Intră prin vasele de sânge,/ Se cuibărește în inimă./ Strigi, ridici ziduri de-apărare/ Dorind să-i încremenești mișcarea./ Dar strigătul se depărtează,/ Dragostea devine nisip cântător,/ Armonizându-se cu cântul universului./ Cale fără întoarcere ! Dar, când lași dragostea să se piardă, în locul ei se poate cuibări tristețea, disperarea…Doar speranța mai poate salva sufletele: Știu, sufletul te-ndeamnă/ Să privești cu răceală…/ Ce-ntunecat abis ne desparte,/ Simt oboseală!/ Și totuși dragostea vine,/ Din cer, din pământ sau pe ape/ Și gândul incert pe care-l văd rătăcind/ Frânghie de mătase îmi pare/ De care-aș dori să mă prind… Ce foame de dragoste și de lumină avem în noi! De unde această foame, de unde dragostea, de unde lumina, decât de la Tine, Doamne? Închid pagina revistei cu articolul citit, visele pleacă și mă întreb: Dar dacă acea inimă a pământului ne strigă: „Vă iubesc, iubiți-mă, îndurați-vă, nu mă distrugeți, salvați-mă!” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate