Cartea aceasta nu reprezintă o poveste, nici un roman și nici nu se bazează pe rezultatul unor cercetări științifice de specialitate. În ea au fost adunate câteva gânduri care se identifică cu crezul moral al autorului despre viață și despre Cel care a creat-o, plasând pădurea în mentenanța planetei ca subsistem viu al Universului. Prin toate afirmațiile care au fost făcute cu privire la pădure, noi nu am ținut cu tot dinadinsul la o fetișizare a ei, așa cum probabil ar merita-o. Am vrut doar să scoatem la suprafață, cât mai aproape de ochiul și sufletul cititorului, ideea că pădurea a fost, este și va fi cheia vieții noastre pe pământ și că forma, în care ea apare la un moment dat, reprezintă fidel generația care trăiește acel moment, știut fiind că valoarea și calitatea vieții sunt direct proporționale cu dimensiunea și starea de sănătate a pădurilor pe care le ținem aproape de noi.
Teoriile pe care le-am elaborat în legătură cu evoluționismul, nu sunt bazate nici ele câtuși de puțin pe rezultatul unor cercetări speciale. Repetăm: este ceea ce credem noi cu privire la viață și la evoluția ei în sens strict sufletesc. Forma spirituală pe care o îmbrăcăm fiecare din noi și pe care o poartă fiecare ființă vie, este cea care s-a primit la geneză și, așa cum arătăm, dovedim calitatea de perfecțiune pe care o avem, prin Creatorul însuși, care a materializat în modul cel mai riguros această stare pe care o regăsim foarte armonios plămădită în noi. Analizându-ne din punct de vedere material, constatăm că avem de toate din cele necesare trecerii prin timpul nostru, care ne-a fost pus la dispoziție și nu credem că ni s-ar mai putea adăuga ceva prin evoluție. Sufletul însă, chiar dacă are origine divină, l-am făcut să fie plin de imperfecțiuni (ca un paradox, parcă). Golindu-l de bine, l-am umplut de rău. Fiind conceput pentru veșnicie, Creatorul însuși își îndreaptă toată atenția asupra lui, dar ne lasă la îndemână plăcerea de a alege binele de rău, de a-l spăla în fiecare zi în binele pe care îl putem și suntem dispuși să îl facem, până ajunge la starea de curățenie în urma căreia primește calificativul admis pentru viața veșnică. Este singura parte din noi care se întoarce în lumea de dincolo și care are nevoie să evolueze pentru ca să-și identifice Creatorul.
La plante, ale căror spirite și ele evoluează, lucrurile se petrec în mod evident simplificat, deoarece credem cu tărie că ele nu au fost pătate de mizeria păcatului originar. Fiind mult mai curate la suflet, li s-a dat în mâini cheia vieții și garanția întreținerii acesteia. Organizarea impecabilă din interiorul pădurii, ca și conduita exemplară în relația cu ceilalți, o plasează în fruntea tuturor viețuitoarelor de pe acest pământ, chiar dacă rolul de conducător suprem ni-l atribuim în mod exclusiv și (probabil) involuntar eronat doar nouă. Este adevărat că prin cuvânt și prin posibilitatea exprimării lui, noi demonstrăm că putem fi ființe inteligente, dar majoritatea faptelor legate de pădure, precum și atitudinea față de ea, arată că inteligența noastră este adesea o unealtă în mâna și la îndemâna răului. De aceea este nevoie de pădure ca model de urmat, fiindcă ea este în măsură să ne vindece și de bolile vechi și de cele noi deopotrivă. De aceea trăim cu ideea că sfințenia se cuibărește în sufletul pădurii mult mai adânc și mai adevărat decât în sufletul nostru.
Un alt aspect important pe care am vrut să-l relatăm este că, prin ceea ce am scris în această carte, noi nu ne-am propus să convingem cititorii să creadă ca noi. Dar ne dorim cu toată puterea pe care o avem să-i conștientizăm cât de importantă pentru fiecare din noi este pădurea. Și cât de necesară. Ca forță vie am identificat-o în flacără aprinsă care menține viața la viață. Fără ea s-ar stinge rapid toate focarele care o pun în lumină și, odată cu ea, și noi cei care avem unele motive să ne credem ființe inteligente și stăpâne (chiar) pe o parte a destinului lor și al lumii întregi.
Din această cauză, printre alte obiective pe care le-am urmărit de-a lungul cărții, a fost și acela de a face, atât cât ne-am priceput, o lecție de ecologie. Care se adresează în primul rând celor care nu au legături de rudenie cu pădurea și care nu o cunosc prea bine. Citind-o, ne place să credem că vor reuși să parcurgă abc-ul pădurii, s-o înțeleagă altfel decât au făcut-o până acum, s-o cunoască mai bine, apoi s-o iubească mai mult. Totodată, cartea se adresează și slujitorilor pădurii, ca să poată să privească pădurea și din alte perspective. Ne dorim să cunoaștem cu toții că ea, pădurea, nu este bună doar pentru că produce lemn, cât mai ales pentru reziduurile care rămân în urma fabricării lemnului. Ea este utilă chiar și prin calmul pe care îl afișează și care ne transformă și pe noi în mod invariabil, precum și prin toate celelalte funcții pe care le exercită. Silvicultorii trebuie să cunoască toate adevărurile despre pădure (nu numai o parte a lor), să le înțeleagă și să-și redefinească poziția față de ea.
În speranța că va fi citită de cât mai mulți, ne dorim ca această carte să scoată din starea de prostrație generația de azi și s-o orienteze înspre o permanentă stare de veghe, singura în măsură să pună în mâna generației de mâine siguranța celor care vor face parte din ea și a celor care vor veni după aceea. Exuberanța tinereții, foarte prezentă la această vârstă, nu trebuie să fie risipită în idealuri false sau în provocări mărunte, așa cum sunt tentați să facă tot mai mulți. Din acest punct de vedere, menirea noastră, a celor care am venit ceva mai devreme decât ei, este una cât se poate de evidentă: orientarea tinerilor în folosirea energiei de care dispun într-un mod eficient în relația lor cu viitorul.
Simptomele pe care le evidențiază în comportament societatea de azi descriu o boală (psihică) incurabilă: răzvrătirea împotriva naturii. Cu toate acestea, pentru generația fast–food, legată de răul universal și prin cimentul solid denumit internet, considerăm că remediul nu poate fi identificat decât într-un singur loc: în pădure. Adică răzvrătirea față de natură poate fi tratată (în opinia noastră) doar prin întoarcerea la Natură. Și doar prin cei tineri, primii care au șanse reale de vindecare. Orientându-ne cu fața către pădure, ne regăsim (practic) în imaginea fiului risipitor care se întoarce acasă. Un fiu care a învățat, de această dată în mod corect, ce înseamnă respectul față de cei apropiați, față de casă și față de Creator și care a renunțat definitiv la trecutul controversat și la imprecația aventurii pe care ți-o oferă, uneori, tinerețea.
De asemenea, părerea noastră este că nu noi trebuie să contăm cel mai mult, cât generațiile care sunt programate să vină după noi. În virtutea acestei afirmații, nu ne dă nimeni dreptul să întrerupem conducta cu viață, care este orientată către ei. Fiindu-le programată, viața trebuie să fie a lor, după cum noi trebuie să-i purtăm de grijă până la momentul trecerii dincolo. Aceasta este, de fapt, principala misiune pe care o avem, de a garanta o administrare eficientă a vieții și de a le preda generațiilor care vin după noi, în bune condiții, făclia care menține aprinsă viața. După cum spuneam, nimeni nu ne dă dreptul să îngropăm viața odată cu noi. Ea trebuie să rămână aprinsă și să dăinuie, prin ei, peste veacuri.
Pe de altă parte, în cuprinsul acestei cărți ne-am propus să apropiem pădurea de societatea umană și prin umanizarea pe care i-am atribuit-o adesea, atât cât ne-am priceput, evident. Ne-am folosit de ea ca de un model de conduită înspre care ar trebui să ne îndreptăm mereu. Având trupul plin cu viață, ființa care arde în sufletul pădurii cu flacără deschisă, transformă ecosistemul dintr-un altar propriu în unul situat în templul planetei întregi, de la care pornește către noi, beneficiarii permanenți ai ei, energia, care ne ține cu fața în lumină și cu gândul orientat către bine. Dacă în jurul nostru există păduri prezente peste tot, partea care ne face bine se evidențiază în trăsăturile ei firești, făcând din noi adevărați generatori de bunătate. Ciopârțită din ce în ce mai mult și mai tare, binele din noi dispare, iar atitudinea pe care o afișăm ne transformă în fiare. Pentru că odată cu pădurea dispare și iubirea, pe care noi o îngropăm în rumeguș și în cenușă. Acestea sunt, de fapt, adevăratele motive pentru care am asemănat pădurea cu omul și pentru care am încercat să facem să pară altfel. Altfel decât ne-am obișnuit noi s-o vedem, nu decât este ea în realitate.
În scurta noastră experiență, am văzut pădurea semănând cu o ființă umană suferindă, săracă și neajutorată, dar în măsură să întrețină din sărăcia ei o întreagă planetă. Am văzut-o, de asemenea, îngenuncheată în fața turbării noastre, dar în stare să ceară Tatălui, după modelul Fiului, iertare pentru toți aceia care, hrănindu-se din ea, comit păcat. Dar am văzut-o și cu zâmbetul larg deschis către Univers, purtând în ea dragostea față de semeni, pe care i-a îmbrăcat și la propriu și la figurat în gigantica ei emoție sentimentală.
Dacă în privința omului filozofiile care s-au scris sunt multiple, în condițiile în care subiectele abordate nu sunt nici pe departe epuizate, despre pădure, ca ființă în jurul căreia se poate filozofa, nu avem cunoștință să se fi conturat până acum ceva. Doar în poezie mai găsim pădurea personificată și îmbrăcată în metafore dintre cele mai calificate. Altceva, nimic. De aceea, această abordare a pădurii este, din punctul nostru de vedere, nu numai îndrăzneață, ci și riscantă, elementul de noutate fiind și el, la rândul lui, foarte sensibil. Cu toate aceste neajunsuri, preferăm să dăm la dospit o idee din care s-ar putea desprinde o adevărată cultură vie, decât să stăm deasupra capului cu un drob care, în cădere, ar putea să ucidă scânteia capabilă să aprindă o flacără. Mergând cu acest raționament în retina care desparte neliniștea Universului în două, ne asumăm în egală măsură și victoria și eșecul, care vor rezulta, negreșit, la nașterea cărții sau (de ce nu?) la botezul acesteia.
Prezentând pădurea în cele câteva ipostaze și îmbrăcând-o ba în ținută de sărbătoare, ba în haine zdrențuite, ne-am dorit cu prioritate ca ea să fie cunoscută așa cum este în forma ei naturală, adică adorabilă, dar, în același timp și să deschidem ochii și conștiințele care nu știu ce înseamnă trăirea adevărată, precum și tuturor acelora, care au batjocorit-o și au murdărit-o în noroiul puroios, care se scurge din orice suflet sărit de pe orbita realității. Am vrut să fie cunoscută din punct de vedere fizic de cât mai multă lume care nu are legături (la vedere) cu pădurea, pentru ca apoi micile interpretări filozofice care i-au fost atribuite să poată ajunge la sufletul fiecăruia în chip nealterat. Așa am considerat că misiunea silvicultorului poate să fie mai curat dusă la îndeplinire, făcându-i și pe alții să fie sensibili la durerile și la stările de beatitudine pe care le trăiește orice pădure, care se află alături de noi și care are nevoie de respectul nostru. În momentul în care se vor desprinde și dinspre umanitate canale de comunicare către pădure, de-abia atunci vom putea să spunem că am înțeles cu adevărat ceea ce se ascunde în conul de umbră pe care l-am plantat între noi și pădure.
Cunoscând deja că arborii sunt ființe în sufletul cărora sfințenia dezvoltă trăiri exponențiale, nu înseamnă că am făcut-o să pară deasupra omului, dându-i o mai mare importanță decât a primit la geneză, pentru că am contrazice astfel o parte din conceptele biblice, lucru pe care nu ni-l dorim, nu ni-l propunem și nu îl agreăm. Sfințenia la care ne-m referit noi și pe care am invocat-o adesea (uneori ar putea să pară chiar obsedant modul în care am pus în lumină acest adevăr), se referă la misiunea care le-a fost încredințată arborilor și care în mod evident nu a fost alterată de păcatul originar. De aici și modelul exemplar de conduită și de organizare de care și noi avem nevoie și la care ar trebui să nu uităm să ne întoarcem din când în când. Ca la o biserică, în care morala creștină inundă interiorul din toate părțile, făcând-o altar al generațiilor care și-o însușesc.
Datorită importanței pe care o au în viața noastră și a planetei întregi, de cele mai multe ori când am abordat problema dezvoltării arborilor am folosit expresia „înălțare” în loc de creștere, pentru a marca astfel un drum către lumină și nu pentru a evidenția o simplă acumulare de materie organică, adică de lemn. Respectul pe care-l avem față de pădure ne obligă la o alegere sacrosanctă a cuvintelor, mai ales în legătură cu acelea care desemnează ritualuri deschise pe obrazul energiei care vine de la Soare. În mărinimia constant asezonată cu iubire, pădurea ne cântărește public avantaje din ce în ce mai apropiate de dorințele și de nevoile noastre. Așa cum ne-a convins milenii la rând, generație după generație, până când serviciile ei au devenit (lucru valabil doar pentru generația actuală) rutină. Și până când am uitat că binele este o sursă regenerabilă, dar care se epuizează dacă cel care îl face nu primește înapoi dovada recunoștinței, adică grăuntele de iubire care germinează și care generează o nouă dorință de a face bine. O regenerare care se produce ca și în cazul pădurii neafectate antropic.
Ființe cu viață în toate celulele, arborii, pe lângă faptul că sunt supuși erodării timpului, au parte de vătămări de natură diversă. Dar chiar și așa, cu toate că în trupul lor putregaiul (văzut sau ascuns) sapă uneori metastazic și tot mai adânc, până în jurul inimii arborilor, reușesc cu destulă ușurință să-și mascheze durerea și să ni se prezinte în toată splendoarea lor. Chiar și suferindă fiind, aspectul maladiv pe care îl provoacă această stare se ascunde în emoția sufletului care iese la suprafață. Atâta frumusețe și parfum emană în mediul din jurul spațiului pe care îl ocupă, în toate momentele vieții lor, încât sunt în stare să ne transforme ireversibil viața. Uneori se întâmplă un lucru ciudat, pentru că, dorind să pară mai interesanți, ne apucăm să ciopârțim (la propriu) majoritatea exemplarelor care ne luminează curțile și grădinile, dându-le aspecte multiple. Cu toate acestea, durerea lor (care există în modul cel mai evident) se transformă în adevărată mângâiere pentru noi. Acesta este adevăratul exemplu de iubire, nu ceea ce facem noi! Și această latură a (mai mult decât) omeniei lor, am încercat să o surprindem în volumul nostru, afișând-o, cum ne-am priceput mai bine, în locul de mare cinste care i se cuvine acordat pădurii.
Microfibrilele din corpul arborilor, despre care am amintit în treacăt la capitolul referitor la structura macroscopică a lemnului arborelui, din punctul nostru de vedere nu reprezintă altceva decât imitații fidele ale coardelor sensibile ale sufletului verde al pădurii. Suflet care, dezbrăcat de enigmatica-i înfățișare celestă, ni se arată în toată splendoarea lui. Atât de bine își evidențiază arborii bunătatea care se regăsește în ei, încât și lucrurile cele mai sensibile și mai minuscule devin vizibile, uneori cu ochiul liber, alteori în oglinda unui aparat optic microscopic sau electronic. Marele păcat constă în faptul că noi, din cauza poluării pe care am acceptat-o, de bună voie, în interior, avem ochii în ceață, iar privirea, atâta cât este, nu ne ajută să deslușim intimități care ne fac bine. Pe fondul acestor neajunsuri, în loc să căutăm lumina care să risipească ceața de pe retină, preferăm obscuritatea unei lumi din ce în ce mai perfidă și mai incertă.
Dacă ne vom ascunde în permanență în spatele falselor convingeri bigote ale vieții, ne vom lipi doar aparent de firul ruginiu al razelor care dau putere și fac viitorul cu noi, deoarece în realitate nu vom fi nimic altceva decât semințe sterile pe un pământ stâncos sau nisipos. Pentru aceste figuri umane ispita păcatului este mai puternică decât rodul dreptății. Dacă însă ne vom arăta în scoarța noastră naturală, nepătată și nevirusată de influențele unor apucături bolnave ale răului prezent (doar în absența binelui), cu toate imperfecțiunile pe care singuri ni le creăm și ni le întreținem, vom fi plăcuți la vedere și în fapte. Ca și copacii pe care, ca să-i iubim mai mult, mai întâi îi mutilăm.
În general, încetineala gândirii noastre este rezultatul alergării continue după soluții la probleme mărunte. Acordându-le o importanță mult mai mare decât o merită, ne concentrăm toată atenția asupra lor. Ne abandonăm întru totul acestora, până când viața noastră intră în derizoriu. De exemplu, pentru a putea să servim o mâncare mai bună într-o bodegă selectă, am fost dispuși să ne transformăm în roboți, pierzându-ne astfel sufletul. Suntem dispuși, pentru îndeplinirea acestei plăceri mărunte, să nu mai fim oameni. Păcatul din noi este atât de puternic, încât sfințenia este înghițită treptat, până când devenim demoni. Întoarcerea la normalitate și la realitatea autentică, dacă se vrea, se realizează și este posibilă prin pădure. Însă aceste dorințe le avem când este prea târziu. Când constatăm că mâncarea care ne-a plăcut ne-a afectat iremediabil viața și stilul comportamental și că rezultatul muncii noastre a fost o simplă furtună în deșert. Când constatăm că, prin muncă, am realizat și nicidecum nu ne-am realizat. De-abia atunci sesizezi că neîmplinirile tale se transformă în neîmpliniri și ale celor dragi ție.
Pădurea, din acest punct de vedere, nu gândește și nu acționează la fel ca noi. Statornicia care rezultă din permanența ei pe un anumit teritoriu (și nu numai), o determină să gândească profund. Adică o obligă să facă lucruri pe care noi nu le mai facem demult: să gândească. Tăcerile, inexplicabile nouă pentru că suntem incapabili să comunicăm cu ea, reprezintă veritabile meditații, pe care noi, de asemenea, nu le mai facem de foarte multă vreme. De fapt, toate stările pe care pădurea le îmbracă sunt activități din care ea se realizează, iar pe noi ne întreține. Puținele suflete deschise ale noastre găsesc în activitatea ei rezultate care se aseamănă cu perfecțiunea, pline de emoții și de satisfacții, în același timp. Celor mai multe suflete, după cum spuneam, le lipsește dorința de a-și deschide ochii ca să vadă adevărul. Trăiesc într-un fel de teamă de adevăr, preferând minciuna care pare să poarte o îmbrăcăminte strălucitoare, care o aranjează fals și reversibil. Devine în acest fel plăcută și foarte multă lume o alege, fără să vadă putreziciunea din spatele straielor, pe care le poartă, ca să ne inducă în eroare.
Pădurile naturale, tot mai puține în spațiul pe care îl ocupăm, știu să ne clădească în vremuri viitorul pe care ni-l dorim. Cum va fi acest viitor al nostru, se poate observa din însăși felul în care arată pădurea acum. La fel, cât de mult ne pasă de acest viitor, rezultă din cât de mult ne interesează lumea verde. Pădurea și viitorul sunt atât de bine legate unul de celălalt, încât a scoate din ecuație pe oricare dintre cele două, înseamnă a le elimina pe amândouă. Fără pădure, noi nu avem viitor. Este ceea ce fiecare ar trebui să pricepem și să înțelegem odată pentru totdeauna. Este ceea ce ne dorim să rezulte și din lectura acestei cărți. Un laitmotiv care ar trebui să ne preocupe la fel cum ne preocupă propria noastră ființă. Pentru că, în fond, la așa ceva se rezumă adevărurile despre pădure și aceasta este ceea ce vrem și noi să evidențiem.
O ființă fără viitor înseamnă o iluzie pierdută în neant. Ca o nălucă. Un viitor fără pădure înseamnă un drum stopat, iar o generație de oameni fără respect față de pădure înseamnă o mare și foarte greu de apreciat iresponsabilitate. În inconștiența noastră ne clădim ipotetic lumi imposibile și uităm că fericirea se află în noi și în lumea reală de lângă noi. Acțiunile, pe care le dirijăm, ascund în ele ipocrizia păcatului originar, care face să pară normal (în mintea noastră) tot ceea ce este anormal. De aceea avem nevoie de pădure ca de un îndreptar, care să ne dirijeze prin exemplele proprii înspre locul ascuns în care se găsește coroana pe care o căutăm. De aceea avem nevoie de pădure, pentru ca prin puritatea pe care o cuibărește în trupul ei, să ajungem la lumina care învinge timpul și care este în măsură să alunge întunericul din noi. De aceea avem nevoie de codrii seculari și de cei tineri, deopotrivă!
Sufletul pădurii este ca un parfum care se revarsă peste pielea planetei, pe care o înmoaie în calmul dimineților senine și calde de vară sau în răceala mută a nopților geroase de iarnă. Trecând prin viața noastră pământească va trebui să ne obișnuim să-i învățăm și să-i respectăm adevărurile fundamentale care ne guvernează. Care există și se perpetuează în fiecare din noi și în tot ceea ce ne înconjoară. Plecând urechile la chemarea aproape mută a codrului, vom face primul pas înspre dorința de a-i descoperi neschimbata ei față, care este alta decât cea pe care o vedem noi și cu care ne-am obișnuit zi de zi. Pădurea redescoperită altfel, cu toate sensurile aplecate spre viață, ea însăși o mare generatoare a viului continent, ne va aduce în suflete pacea și liniștea în umbra cărora se cuibărește fericirea fiecăruia din noi. Și siguranța că timpul ne aparține deopotrivă și celor care au fost și celor care vor veni, dar și nouă, celor care suntem acum și care încercăm, prin faptele noastre, să scriem istorie și să ne programăm idealuri. Dacă nu vom fi în măsură să-i vedem altfel rosturile, agresiunea față de ea se va transforma în agresiune față de noi înșine, un început de distrugere a noastră, a voastră, a lor și a întregii planete. Vom fi, prin aceste gesturi perpetue ale noastre, generatori de apocalipsă. Și nu numai atât ...