Pe Anatol Gugel, remarcabil om de cultură și scriitor de limba română din Republica Moldova l-am cunoscut foarte tîrziu. În 2005 la celebrarea zilei de naștere a poetului nostru național Grigore Vieru. Stătea oarecum solitar, privind cu ochii săi inteligenții la tot ce se petrecea în jur. M-am apropiat de el, m-am recomandat, ne-am strîns mîna și a zis că mă cunoaște, a auzit despre mine, chiar mi-a citit și cîte ceva din lucrări. I-am amintit că l-am cunoscut întrucîtva pe timpurile cînd lucra la revista „Moldova”, iar eu băteam pe la ușile redacțiilor ca să-mi public primele încercări literare. Mi-a zîmbit amical, căzînd de acord că o fi, dar pe atunci la redecația revistei „Moldova” veneau foarte mulți tineri și nu mii mai amintește pe toți. Am convenit în acea seară să ne vedem în curînd pentru că aș dori să stau cu el la un pahar de vorbă. Am convenit, dar nu am fixat o zi concretă. Așa s-a întîmplat că maestrul, la respectabila-i vîrstă, a mai umblat prin spitale, apoi eu am fost ocupat și abia într-o zi de mai 2009 am venit la el acasă în apartamentul de pe Șoseaua Hîncești. Dacă atunci, la serata lui Grigore Vieru mi s-a părut, în încăperea sumbră, un bătrînel zvelt, plin de viață, acum am întîlnit un moșneguț cărunt, cu ochii vii și limpezi, cu o voce sobră, puțin stinsă, care dovedea că a ajuns definitiv la vîrsta înțelepciunii. „Omul cît trăiește trebuie să învețe a îmbătrîni frumos”; a zis un înțelept al lumii și la întîlnirea cu Anatol Gugel am avut impresia că anume el este protagonistul acestei spuse înțelepte. Am făcut această deducție din primele clipe, în casa lui domnea ordinea, în vorbă era cumpătat și predispus la dialog. Auzisem și de la colegii de breaslă că este un adevărat intelectual și toate acestea împreună mi-au ușurat sufletul, simțindu-mă în societatea lui liber și descătușat.
Diferența de vîrstă mai mult de 32 de ani., parcă nu exista. Maestrul e născut într-un an cu mama mea și pentru o clipă mi-am închipuit că dacă mama nu murea acum 14 ani, avea să arate așa cum arăta maestrul Anatol Gugel demn de invidiat că a putut străbate timpul și cuceri această vîrstă respectabilă. Mi-a spus de la bun început că își stimează anii chiar dacă este născut pe 6 aprilie 1922, zi tristă pentru poporul evreu de la Chișinău, cunoscută prin cumplitul pogrom din 1903. Tatăl lui a decedat cînd împlinise doar 6 luni. Deși s-a născut la Iași, copilăria și adolescența și le-a petrecut la Chișinău. A învțat 7 clase la liceul „A.Donici”, iar clasa a 8-a, a terminat-o la liceul „B.P.Hașdeu” ( fuzionat cu „.A.Donici”). De mic a încercat să pună mîna pe condei, scriind primele lucrări....în proză. A scris primul și ultimul roman „ Cavalerul din Toledo”... E un început rar printre poeți, mi-a spus el. Foarte curînd am trecut la poezie, de care nu ma-m mai despărțit. Nu-l voi uita niciodată pe profesorul meu de română Bordea, care a întrezărit în pornirile mele har scriitoricesc. În1940 pe cînd mai eram elev, la revista liceului numită „Licurici” am publicat poeziile „Copiii cu ochii umezi” și „Acceleratul” . La liceul „A. Donici” eram prieten cu Lică (Alexandru) Cosmescu și, în calsa a IV-a, scriam amîndoi o revistă ( într-un exemplar!), căreia îi ziceam, nu știu de ce, „Pleiada”. Deci, debutul meu literar avusese loc. Trăiam cu versuri și speranțe în viitor, fără a bănui că degrabă realitatea se va dovedi crudă și nedreaptă, îndeosebi pentru populația evreiască, care în Basarabia acelor vremuri era destul de numeroasă. În iunie 1940 am absolvit liceul și am susținut licența de bacalaureat. Mi-amintesc că în fața examinatorilor am recitat poemul „luceafărul” de Mihai Eminescu. Și tot în iunie, precum știți, au venit sovieticii. Evenimentele se precipitau. Toamna am devenit student. Pe atunci Institutul Pedagogic din Chișinău nu purta numele lui Ion Creangă.
Chiar din primele clipe ale aflării mele pe băncile studențești am încercat prima dezamăgire. Frumoasa limbă română era mutilată, neverosi,ilă parcă. Nu am apucat bine să mă acomodez cu studenția, că în iunie 1941 s-a declanșat războiul... Am trăit bombardamentele Chișinăului de către trupele germane, apoi evacuarea... Mama mea nu a reușit să se evacueze, în oraș s-au instalat trupele germano-române și ea, sărmana, fiindcă era evreică, a fost exterminată aidoma sutelor și miilor de consîngeni. Iar eu... La început studenții basarabeni fuseseră înrolați în armată, dar foarte curînd autoritățile sovietice s-au dezis de „serviciile” lor – nu le trezeau încredere. „Faceți ce știți”, ni s-a spus și ne-au lăsat în voia soartei, pe drumul greu al bejeniei. Singur, fără a avea o lețcaie, am mers sute, poate mii de kilometri. În drumul meu de pribegie, presărat cu tifos, febra tifoidă, amnezie nici nu credeam că voi supraviețui. Într-un tîrziu am ajuns la Buguruslan, cel din preajma Uralului, unde era evacuat Institutul meu pedagogic. Au fost ani de lipsuri și greutăți colosale. Dar mă aflam în colectiv și nutream undeva în adînc niște speranțe... A-ți rechema amintirile nu este nicidecum mai ușor decît a le trăi în forma lor inițială. Parcă mă privesc într-o oglindă retrovizoare – mă uit îndărăt, în mine însumi.
Cînd în septembrie 1944 m-am întors din Buguruslan, odată cu Institutul Pedagogic, am dat fuga pe strada copilăriei ( în fosta mea casă azi e hotelul Dacia). Mama, unde o fi ea? Dar în casa pustie, cum spune un poet „ șuiera în aer al morții rece fior.” Vecinii au văzut cum o îmbrînceau doi militari nemți spre comendatura din apropiere. Cert e că acolo (sau în altă parte) au și împușcat-o.
Am scris multe poezii despre mamă. Una dintre ele – „Rugă”, datorită compozitoarei Zlata Tcaci a devenit, în fond , un recviem, un kadiș consacrat celor 2 milioane de mame evreice, exterminate în Holocaustul din timpul celui de al doilea război mondial.
Ochii maestrului s-au umezit. Deși timpul nu este vizibil cel trecut îl poți, totuși, vedea! Se cern din nou amintirile... M-a născut un secol deloc indulgent, spune el. Cu capcane rafinate. A fost sortit să-l port în cârcă – cu mine, în mine, cu tot binele și cu tot răul ce m-a pătruns pînă în măduva oaselor.
Așa dar, toată viața sunt legat de scris. De poezie. De publicistică. Am călcat pragul redacției ziarului „Tineretul Moldovei” ( mai tîrziu „Tinerimea Moldovei”) în martie 1945. Redacția se afla într-o căsuță ce s-a păstrat pînă în zilele noastre, situată la intersecția străzilor Pușkin și Sciusev (fosta Leova). Încă mai continua războiul. Lucram împreună cu Constantin Condrea, cu Alexandru Cosmescu. Ziarul apărea în format mic, de două ori pe săptămînă. Zețarii culegeau cu mîna cele scrise deloc caligrafic pe niște foi cu nenumărate ștersături. Nimeni dintre noi nu avea voie să scrie de la persoana înâia, dialogul sau interviul era un gen interzis. Iar culoarea roză în scris era cea preferată și protejată de cei de sus. Se scria îngrozitor de greu. Te durea fiecare cuvînt. Nu erau vremuri care să te cheme la contemplare. Þin minte anul 1946. Bântuia o secetă înspăimîntătoare. În paginile ziarului bântuia aceiași secetă haină. Pe bieții copii îi îndopau la clasele reci cu cele „ 19 mămăligi” de I.D.Ceban, prezente în toate manualele, din care ieșeau aburi ucigători depășind orice putere de înțelegere.
Și în acel 1946 am fost primit în rîndurile Uniunii Scriitorilor de la noi. Trebuie să remarc că pe atunci nu eram decît o mână de scriitori, majoritatea fiind din Tiraspol. Existau și farisei ideologici care căutau mereu nod în papură, învinuindu-ne de aderare la diferite curente burgheze. Se publicau scrisori colective, se căutau dușmani peste tot. De-abia după moartea lui Stalin, în timpul așa numitului „dezgheț” hrușciovist, s-au ivit primele metamorfoze. La Chișinău sunt editați și Eminescu, și Creangă, și Alecsandri. Începură să apară noi publicații. Ziarul nostru apare în format mare. În ediția duminicală sunt publicate multe poezii, schițe, povestiri. Se afirmă tot mai mult cenaclul nostru literar, devenind un fel de mini-uniune a celor împătimiți de scris. În sfîrșit se naște o autentică pleiadă de talente ca Grigore Vieru, Liviu Damian, Victor Teleucă, Emil Loteanu, Vitalie Tulnic, Arhip Cibotaru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Mihai Gh. Cibotaru, Mihai I. Cibotaru. Puțin mai înainte Ion Druță. Într-o bună zi se iscă ideea organizării unor „Șezători” ale ziarului, un fel de Talk Saw. Veneau tineri de peste tot, își citeau versurile, organizam discuții tematice, „mese rotunde”, întîlniri cu scriitorii consacrați. Frumosul anotimp al „Șezătorilor” s-a curmat brusc – ziarul a fost suspendat.
Ce a urmat după aceea? A urmat „Moldova socialistă”. Acolo mă confruntam cu nenumărate obstacole, rigori, „atît din partea instructorilor de la CC, cât și a vechilor bolșevici din redacție, vorba lui Dumitru Marcovschi, care ca niște cerberi așteptau să ne poticnim.”
Și iată-mă, în 1966, la revista „Moldova”. Era o echipă, unde prima individualitatea. Însetați de ingeniozitate și demnitate, chiar în acele vremuri de restriște am izbutit să facem o publicație (la care aparțineam cu sufletul), destinată zecilor de mii de cititori care puteau să se bizuie pe o corectitudine exemplară. Fiecare număr ne părea un spectacol de gală. Fără fals. Fără patos retoric. Era o echipă cu forțe de mâna întîi: mihai Ion Cibotaru, Alexandru Gromov, Alexandru Cosmescu, Vitalie Tulnic, Valentin Mândâcanu, Anastasia Rusu-Haraba, Mitrofan Vatavu. Apoi au venit Mihai Gheorghe Cibotaru, Boris Marian, Alexandru Bantoș, Victor Dumbrăveanu. Eram un colectiv de redacție cum rar se întîlnește pe la redacții. Această prietenie s-a păstrat până în prezent. Ne sunăm, ne încurajăm.
Eu, unul, am susținut două decenii la rând rubrica „De la Naslavcea la Giurgiulești”, despre care și azi cititorii mai în vîrstă își amintesc .Reportajele le însoțeau multe ilustrații color, fotografii realizate de Izea Zemșman, profesionist de marcă care te înțelegea dintr-un cuvînt. Uneori se aprindea, însă îi trecea repede. Zicea că nu face din supărare, ci... pentru dreptate. Colindam din sat în sat, de la nord la sud, de la est , la vestul Moldovei. Porneam de la toponimic, întrebam cum se numește cutare sau cutare deal, rîuleț, vâlcea. Culegeam de la oameni simpli perle ale înțelepciunii populare, mergeam mult pe jos – tăifăsuiam împreună – eu și glia. Acei ani mi-i păstrez în minte ca pe un retrocardan cu...mireasmă de baștină. Oare mi-am adus tributul cuvenit și la trezirea conștiinței naționale?
Mult prea dur a fost secolul XX, spunea un scriitor, ca să mai putem târî după noi povara amintirilor. O fi chiar așa? Tocmai această povară te face să iei condeiul în mână...
... În iunie 1983 sunt invitat la CC în scopul susținerii și formării unui așa zis Comitet antisionist ( Comitetul unional în frunte cu Dragunski, de două ori erou al URSS acționa din plin). Pe atunci în ziare și reviste se țineau lanț articolele cu iz antiesmit, semnate, de altfel, și de evrei. Mi se amintește că sunt de etnie evreiască, că voi avea salariu bun, o echipă de oameni competenți în această problemă. Și apoi numele meu trage mult la cântar. Am spus un nu răspicat. N-am cedat. Da, am refuzat. După fapta mea, „răsplata” nu s-a lăsat mult așteptată. În aceiași zi i se telefonează redactorului-șef M.G.Cibotaru, un om de mare cumsecădenie: „ Zavtra citob ego duhu ne bîlo tam!” ( „Mîine să nu-l văd în ochi acolo!”).
După 40 de ani de muncă salahoricească în presă m-am simțit cu adevărat înjosit și mîhnit. Iar celor care îmi strîngeau mîna îmbărbătîndu-mă nici nu le-am spus că mi-au ieșit tocmai atunci primele fire albe la tâmple. Cel mai greu a fost momentul despărțirii de revistă. Iar acum e momentul să dau citire unei poezii:
„Am trăit viața unei generații—
a fost și ea una de sacrificiu?
Derutată privea lumi prin gratii,
Înfricoșată de sarcasm, de supliciu.

Nu era decît foc de artificii,
cu iluzii searbăde, cataclisme.
O chemau de la muchia prăpastiei
cei mînați de patimi, porniți pe pizme.

Lungi profanările se reflectau
într-însa ca-ntr-o lentilă convexă.
Cutremurată de tot ce vedea,
își pleca ochii-n jos, perplexă.

Ce-i drept, nu o dată numele
îl încrustau pe frontispiciu.
Am trăit viața unei generații,
care-a fost una de sacrificiu.”
Iată mă uit la reftul cu cărți, cu cărțile și spovedaniile mele, le mângâi cu ochii, dar și cu amintirea, căci fiecare dintre cele 47 de volume își are o istorie proprie și o ursită predestinată numai lui. Da, sunt volume de versuri, eseuri, proză documentară, povestiri. Prima carte apăruse în 1951 Generația mea. Iar apoi: Fereastra cu trei mușcate, Povestea gorunului, Vînt de april, Ostroave verzi, Cînd liniștea cuvîntă, Sonata lunii, Scoica sarmatică, Lumini de cleștar, Lanterna magică, Crug, Stînca lui bunic, Post-scriptum și așa mai departe. Asupra Caietului cu scrisoare de chihlimbar”, atîrnase sabia lui Damocle. Era în toiul unei campanii antisioniste. Cuiva (acest misterios cineva era întotdeauna anonim) nu i-a „plăcut” cuvîntul romb, atribuindu-i cu reavoință un sens pe atunci diabolic – steaua lui David. Or, steaua lui David e chiar pe drapelul Israelului! Prin urmare, dacă scriu „romb” și utilizez prea des cuvîntul „verte” ( de ce verde? – o enigmă), înseamnă că sprijin sionismul, deci, placheta trebuie să fie încredințată nu cititorului, ci cuțitului.
Mihai Cimpoi care lucra pe atunci la editură și îmi era redactor la carte îmi întinse o mînă de ajutor – rombul fu înlocuit cu triunghi, iar verdele, pur și simjplu, înalbăstrit. Au fost și asemenea bazaconii!
La 87 de ani împliniți, continuă maestrul, stau adeseori pe gînduri: Oare vârsta are propriu kilometraj? În 1994 am întreprins o călătorie în Israel. M-a impresionat țara făgăduinței, țara strămoșilor mei – am scris un ciclu de versuri „ Zidul Plîngerii”. Să vă citesc o pezie?
De-abea aici îmi dau seama
că Tu căruntele ziduri le aperi.
E durată Cetatea
din cosmică piatră fără vîrstă și umbră.
De aceea e și atît de tare,
încît mă simt și eu
în inima timpului.
De-abea acum îți pot cunoaște mai bine
binecuvîntata Ta desăvîrșire.
Pot striga tuturor
din cele patru vînturi
numele Tău.
că numai Tu ești plin de îndurare.
De-abea aici deslușesc adevărul Tău
și rănile nemuririi Tale.
De-abea acum îmi dau seama
că tot ce rămîne după viață
e viață.
Cel puțin aici , fără să mi Te arăți,
sîntem cu Tine față în față.
Versurile sunt incluse în ultima mea carte apărută în 2004 Am fost odată ca niciodată , o carte de sinteză, înmănunchind versuri scrise în decurs de 6 decenii. Cînd te așezi la masa de scris uiți cîți ani ai. Ai senzația că plutești pe muchia de cuțit a cuvîntului. Adevărul e că poezia nu-i nimic altceva decît poezie. Iată scriu și o carte nouă. Am și un titlu, ce-i drept provizoriu: testamentul unui nou-născut. E ceva inedit – poezie și proză, zice poetul, strîngînd la piept manuscrisul ca pe un copil. Chiar în ajun am mai scris o poezie – iat-o:
Raftul cu cărți, ca un cîmp după luptă,
mă pironește cu ochii
perplex , în tăcere solemnă.
E ora despărțirii,
a îmbrățișării de adio.
Ah, a venit pe neprins de veste,
fără jenă,
fără armistiții.
Dar despărțirea însă nu-i dispariție.
Va avea și ea prelungire.
Maestrul face o pauză. Zice: Poetul se naște doar odată, moartea și-o vede de multe ori. Punct și... de la capăt.
Îmi spune că a fost la mormântul tatălui de la cimitirul evreiesc din Iași. Cimitirul este îngrijit și într-o ordine exemplară. Aducînd vorba despre cimitirile evreiești de la noi, din Basarabia, care se află într-o stare deplorabilă, i-am solicitat părerea. A tăcut. Nu știa ce să-mi răspundă. L-am întrebat dacă statul ar trebui să aibă grijă de ele pentru a nu fi vandalizate, călcate de vite pentru ca în viitor, ajungînd la vremi economice mai bune, să încercăm să le renovăm. Doar sunt adevărate muzee ale istoriei noastre. Acolo sunt înmormîntați evrei care au adus o enormă contribuție în dezvoltarea spirituală și economică a Basarabiei, în decurs de secole.
Maestrul m-a privit cu ochii săi senini și limpezi, zicînd:Cred că aveți dreptate. Așa să ne ajute Dumnezeu!Și a mai adăugat la despărțire: Cam vreo jumătate de secol în urmă scriam:
Anii duși, și ei, au un post-scriptum
Ce-l tălmăcești aievea prea tîrziu.
Ei bine, l-am tălmăcit la masa mea de scris, cea lăuntrică:
Numele tău să nu ți-l pîngărești. Niciodată!