Apologia scaunului

-pseudoeseu subiectiv-


Fabricând imaginar, pentru lectură, voluptatea unui șezlong relaxant, citeam o carte de Adrian Dinu Rachieru, lansată triumfal în anul de grație 2003, romanul „Vina”, un prim volum dintr-o propusă trilogie « Legea conservării scaunului ». Lectura m-a incitat bineînțeles la o eventuală cronică literară, și, ca școlarul conștiincios, după tipicul didactic învățat în școală, am pornit de la titlu, ca « nod și semn » al epopeii propuse.
Și uite așa, furată de întruparea scaunului personaj, și întru căutarea arborelui său genealogic, am cam deraiat într-o digresiune zgubilitică, cvasi independentă de romanul sus numit, stârnită în parodie ionesciană, de o injustiție față de obiecte: cum mai desconsiderăm noi obiectele! ca-ntr-o bătălie unde nu contează soldații și armele, ci doar generalii! Onorurile militare, decorațiile sunt pentru cine a condus lupta sau cine a tras cu pușca, și nu pentru pușca respectivă, suportul posibilității eroismului sau lașității…
Dacă obiectele ar dezerta de la funcția lor de purtătoare de cromozomi, ar rămâne lumea goală, neputincioasă…
&
Fiecare ființă are nevoie de hogeagul său, cuib, vizuină, bârlog, mușuroi… doar vegetalul e dezlănțuit sub cerul liber, dar și acolo vine homunculul și pune floarea în ghiveci…
Obiectele strict necesare cu care omul își mobilează hogeagul prima dată sunt un pat, o masă și un scaun.
Patul rămâne limitat la interioritate, e doar al tău, și eventual îl împarți cu jumătatea ta, dar nu-l scoți în lume.
Masa are și ea în singurătate, chiar și în masa în doi, intimitatea sa. E drept că s-a socializat câtva, e masa de dineuri, masa de tratative, e masa prezidențială, ori e cea de la „Cina cea de taină…”, ori a legendarilor Chevaliers de la Table Ronde . Așa că…
Scaunul (augustul latin scamnum) parcă a căpătat mult mai multe extrapolări semantice, conotații filosofico- existențiale, singurul cu un arbore genealogic mai dens de ramificații stufoase, cu nobili și bastarzi, cu stejari și pălămidă, mezalianțe și mitologizări …
E bipedul miniatural, suport la instrumentele muzicale cu arcuș, ori postament pentru diverse unelte, e trepiedul modest, anonimul popular, scăunelul cu trei picioare de la masa țăranului Moromete, ori mai ales e patrupedul clasic ce a perpetuat glorios specia.
Poate fi și personajul prezenței prin absență, obiect devenit totem, arhetip pentru eșecul limbajului, ori pentru așteptare, din pilda Bibliei absurdului a lui E. Ionescu, „Scaunele” ( încă nu s-a scris o piesă la fel de clasicizată, cu titlul eventual „Patul”, „Masa”…)
E jilțul din biserici pentru mitropoliți, Jilțul împărătesc, Jilțul papal, Tronul domnesc, e Scaunul Apostolic, Pontifical, e Constelația Cassiopeea, Scaunul lui Dumnezeu.
Decisiv, e Divanul ca o instanță judecătorească, când ești chemat la divanul domnesc, la judecată, cum e și scaunul lui Dumnezeu, și el va chema la Judecata supremă, la Judecata de Apoi …
Ori e scaunul necesar pentru cel ce se spânzură, să ia distanță de pământ, să nu fie un act ratat sinuciderea…



&
Caut în DEX sensul propriu : „scaun= mobilă de lemn, metal, etc., cu sau fără spetează, pe care se așează o singură persoană„. Pornind tot școlărește după principiile de naștere a sensurilor secundare și figurate, în cercuri concentrice, ori radiant, când creezi un sens secundar pornind de la fiecare caracteristică, am procedat vitejește, ca atunci când dai de pământ cu întregul, să-l spargi, și alegi apoi câte un ciobuleț, de exemplu o urechiușă, cu caracteristica sa că aude, și gata un sens în plus. Am căutat în continuare sinonime (la fel și ele diferențiate prin nuanțe, căci nu suportăm sinonimie perfectă, ne împiedicăm de redundanță ), urmând tot tacâmul, cu diminutive, augmentative etc.: scăunaș, scăunel, scăunoaie, jilț, fotoliu, divan, tron…. Și pe toate, satelitându-le apoi în jurul sensului figurat vizat de A. D. Rachieru: „funcție, demnitate publică”, cu verbul regal din câmpul semantic respectiv, „a trona”, verb ca mănușa ideală pentru eroii săi, mănușă de box cu care dă-i și luptă, neneacă!
Dacă luăm în considerațiune și sugestia vreunui rebusist începător, dezlegător de cuvinte încrucișate, cu definițiile sale, și ele zgubilitice piste false, cu sens propriu dat unui sens figurat, „legea conservării scaunului” te incită să faci eseistică de licențiat după rețete culinare de conservare a legumelor sau a fructelor, particularizând eventual prin diverse procedee: afumare, uscare, marinare, fierbere, saramură…Ca să conservi scaunul cu pricina, fierbi în suc propriu, ori îi fierbi pe alții, marinezi cu oțet, usturoi și piper tot ce-ți stă în cale, afumi sau te lași afumat cu rumeguș dat de toate cozile de topor, usuci tot ce are sevă, cu ceva haș doi o, îți pui pielea la saramură, ori murezi pe toți…
A. D. Rachieru mă ajută copios, notând din când în când, despre eroii săi: personajul său principal, Alex, care e dădăcit: „învață lecția: scăunelul trebuie apărat”, se imaginează, ispitit de beția șefiei, cum „tronează acolo, frunzărind dosarele”, „urcat în jilț” se reinventează, se trezește stăpânul, care „își apără scăunelul”, se trezește apoi și analizează "reflexul subaltern" , care acceptă ”tirania funcției și genuflexiunile în fața unui fotoliu (care poate fi, să recunoaștem, și un biet scaun, un scăunel chiar șubred)". Cum ar fi scăunelul primarului Serafim, un tip prost grămadă, care ocupat cu revoluția socialistă n-a apucat să facă studii, dar el comandă în satul lui. Legea conservării scaunului ca idee, în mișcarea universală de parvenire implică promovarea de la scăunel, scăunaș, la scaun, fotoliu, jilț, divan, tron, și dacă ești într-un fotoliu, bineînțeles tronezi, ca-ntr-un tron regal (vezi ca bibliografie romanul Tronul de Mihai Moldovan). În drumul glorios al parvenitismului, se trece de la scaun la fotoliu, după gravissimitatea funcției. Prefectul Teo Popescu Magnus apare bineînțeles "înșurubat în fotoliu, tronând după acel imens birou…”, când „înveselit, se răsturnă în fotoliu”.
Fotoliul, obedient, ca o masă gelatinoasă din literatura S.F., ia forma recipientului adecvat pentru starea clientului, după trupul personajului pe care se mulează, și devine la rândul lui umil sau arogant, după caz, primește abandonul, satisfacția, ori furia utilizatorului, clientul nostru - stăpânul nostru, un fotoliu în biroul unui șef, devine și el arogant, simțindu-se important, slujind la relaxarea, la triumful personajului, care se simte ca pe tron, și fotoliul, personajul negativ, rânjește arogant. Uiuiu, alt personaj implicat în mecanismul „legii conservării scaunului” „se lasă pe speteaza fotoliului, satisfăcut, puternic, temut”, bineînțeles că un scaun rigid nu i-ar fi dat senzația asta de voluptate a șefiei!
&
În optimizarea confortului, s-au brevetat tot soiul de finețuri, scaunul poate avea spătar mai tare, mai dur, după duritatea vieții celui care se proptește puternic în el, să reziste în viață, fotoliul are spetează cu brațe tapițate..
Legat de modernizarea scaunelor, la standarde europene, apare un specimen de rasă, scaunul ergonomic: o vreme, ziarele titrau pe prima pagină despre noile fotolii și canapele de la comisiile deputaților, prilej de nemulțumire față de design-ul lor: "Sunt din mușama!", pesemne „în zilele caniculare pielea ecologică le pune în pericol partea dorsală”!
Pentru că și membrii Guvernului au înlocuit fotoliile de la mesele ministeriale cu scaune ergonomice, pe rotile, în pauze se distrează dându-se cu scaunele prin fața prezidiului, se instalează confortabil, își lasă capul pe spate, se leagănă și explică avantajele, cum își relaxează necesar mușchii spatelui și gâtului încordați în timpul ședințelor. Noile fotolii au înlocuit niște scaune vechi, care cu vremea se mai și dezmembrează, nu?!
Bine, bine, „ pe mine m-ați omorât / da' cu calul ce-ați avut?!”
Pentru că ziarele au mai consemnat ceva despre ascensoarele preferențiale pentru cei cu girofar, liftierele au fost pedepsite cu confiscarea scăunelului, trebuie să stea în picioare orele întregi cât sunt în exercițiul funcțiunii!! Scăunelele au fost duse cică la reparat... „cu vremea se mai și dezmembrează, nu?!”
&
Ca dovadă a polivalenței limbii populare, și că poporenii noștri nu uită nimic, ca adevărați filosofi poznași ai limbii, pentru rotunjire, nu știu de unde până unde, mai înțeleg prin scaun și „excremente, materii fecale"! Ai sau nu ai "scaun", this is the question! Or fi simțit cumva dorința de putere, de scaun, ca o necesitate fiziologică?! E drept, cel care nu are scaun stă în fața ta, preafericitul, cu grimase de constipat. Dacă-i dai Furazolidon, are scaun continuu, prea prelungit, ca diareea verbală a ședințomanilor, care se ascultă doar pe ei înșiși, dar cum nu prea se mai poartă ședințele, s-a trecut la dizenteria deplasărilor în cazuri de extremă urgență, unele prelungite prin străinătățuri …
&
Un mutant al scaunului e șaua, un hibrid, scaunul funcțional de călărie, cu confortul că te simți la înălțime, ca pe o șa, călărești spre victorie, ori călărești pe altcineva. Funcția sigură înseamnă să fii stăpân pe situație, cum ești sigur ori nu în șa: prefectul ”, e în șa, se ține bine” "călare pe situație”, chiar „are fundul tăbăcit” de atâta călărie. Și cînd nu ești sigur pe situație?! Atunci e mai haios, cum se unesc ele scăunele pentru ariviști, ca și cățeii să ajungă stăpâni pe cușca dulăului! Uiuiu „cum rezistă? Alianța scăunelelor, compromisuri, relații calculate”.
&
Definiția spune că scaunul e o mobilă pentru o singură persoană, așa că nu prea ar fi să intre în câmpul său semantic, de exemplu…bancă, ori mai confortabila canapea: o fi ea ustensilă tot pentru așezare întru odihnă, dar nu prea se împacă, precum câinele cu pisica: un scaun n-are larghețea sufletească a băncii, colectivismul său, e tare individualist, e de folosință doar proprie, nu știe generozitatea, nu se admit doi pe un scaun, pe bancă te invit să stai alături, pe scaun să te ferească Dumnezeu să vrei să stai cu mine!
&
Ca o treaptă în socializarea pragmatică a scaunului, faza intermediară, să nu uităm de scaunul de la baruri, berării, ca suport al viciilor și al bârfelor, când, vrei nu vrei, se deconspiră parșivitatea funcției scaunului: la bufet, când bei prea mult, ajungi mort de beat, cazi pe podea, sub scaun, care nu te mai susține, ajungi sub masă, și cu capul sub scaun (oare la asta o fi chibzuit Tândală când a zis despre Păcală că e „cu scaun la cap”?!) De pe scaunul funcției, când te îmbată puterea, luxul, grandomania, ajungi pesemne să cazi la fel beat mort de la masa prezidențială. E vina scaunului în costumașul negativ, devenit malefic, doar orice om are și defecte, ispitele diavolești ale unui Mefisto, traficantul de droguri, îți vinde funcția ca drog și-ți cumpără sufletul cu arginți arlechinești. Uiuiu e „sclavul unui rang. Își iubește scăunelul”. Câtă dragoste fariseic-creștinească pentru aproapele tău, scaunul!
Și undeva în culise, diavolesc e scaunul de tortură, de supliciu, ori scaunul electric, doar nu poți chinui pe cineva în picioare, ci tortură prelungită, voluptate a chinuirii mai sofisticată…
&
Dar, de ce să fim părtinitori, unilaterali?! Dacă tot am personificat scaunul, în orice narațiune, basm, feerie, farsă, vodevil, baladă, banc, pe lângă personajul negativ, ori adjuvanți credincioși lui, e și scaunul adjuvant plăcut pentru eroul pozitiv, nepervertit de personaje: cel pe care veghezi noaptea la căpătâiul unui bolnav, scaunul relaxant, odihnitor, din tramvai, din tren…, ori într-un salon de așteptare, pe peronul unei gări, când și scaunul devine agitat, nervos, ori invers, relaxează tensiunea așteptării…
Fotoliul la fel are virtuțile sale, ospitalier, primitor în sufragerie ori în hol, la masă, pentru confortul cinei, când înfigi furculița în mâncarea preferată, pentru oaspeți, ori odihnă pentru un om în confortul intim al vârstei, al căminului, e drept, cu un indiciu în plus de stare materială: Colonelul, omul de elită apare „depus într-un fotoliu de răchită”, pe când moș Ilie Anghel, alt om printre ale cărui amintiri eroul Alex își caută tatăl, e un om sărac în coliba lui, unde ce poate avea? ”câteva lăicere și un scaun schilod”.
&
Împăratul e stăpânul absolut pe tron, uns de Dumnezeu, dar pesemne că poporenii au vrut să pedepsească vanitatea regilor, reamintind că numai în moarte îți recapeți libertatea absolută, ție și tuturor împărat, nu te mai poate atinge nimic, din moment ce coșciugul e numit „tron”, mortul e pus în tron și dus la groapă, e tronul detronat de pe verticală pe orizontală. Cum în viață, „tron” e și cufărul în care–și păstrase zestrea, averea vieții, la moarte își pune în tron ceea ce i-a fost adevărata avere și viață: trupul. Tronul e ca un pat, patul de la naștere, ca o reluare ciclică a viețuirii prin obiecte, șarpele Uroboros ce-și prinde în dinți coada de șopârlă ce se strecoară mai mult sau mai puțin înveninat prin viață…
&
Și ce atâta poliloghie, pseudoeseistică cu iz de snobism intelectual?!
Scăunelul e peste tot: dl. Vincu, alt personaj din romanul lui A. D. Rachieru, îl privește pe Alex cu milă, demontând caragializarea: ”Asta-i boala intelectualului, nu se bagă. Fiecare își apără interesul, scăunelul; stă la fereală, vrea să-i fie lui călduț” . Așa că : Ciocu ' mic, bă intelectualule, patrupedule !