Nu e de ajuns cu cât m-ai încărcat? Zile grele, amare mi-ai pus în desagă, eu am strâns sacul și l-am aruncat în spinare. Nu mi-a zis nimeni ce e în el. Cu timpul am început să-l simt din ce în ce mai greu, cu cât mergeam mai departe cu atât mai arunca cineva ceva în sac. Nu e de ajuns? Întreb. Și nu-mi răspunde nimeni. Deși sacul este plin eu îl târăsc prin frig și ploaie, nu-l lepăd de la mine. Aș vrea să iau o pauză și o iau, moment în care mă uit în oglinda suferinței mele și văd un chip scrijelit de atâta supărare. Încerc să mă recunosc din ce eram odată, dar nu reușesc, sunt alt om; peste chipul blând, firav și cuminte ce se juca adeseori prin mințile fetelor cândva, s-a așternut un strat de tristețe înmuiată în singurătatea ce se ținea ca scaiul de traseul vieții mele. Încerc să-mi amintesc de vremurile bune dar gândurile îmi tremură cum tremură mâinile bătrânilor gârbovi, neputând a le prinde în puțina minte ce mi-a mai rămas. Suspinurile mi s-au uscat în inima pierdută de nefericire. În cufărul inimii mele e dezordine, deși nu se află nimic în el. Tresar că totuși ar mai putea fi ceva de făcut. E speranța omului sărac care visează să devină bogat într-o zi, e dorința copilului pe care o spune când îl întrebi ce vrea să se facă când o să fie mare. Chiar nimic să fie, nimic să nu se aleagă de un petec de hârtie pe care am scris un gând bun, ce trage să moară? Nu e nimeni să-l salveze? Tușește, își revine ușor în simțiri, e târziu, și chiar dacă nimeni nu vede suferința lui el poate să înțeleagă că e prea obosit și prea bătrân pentru a mai deranja pe cineva cu nevoia lui. Stă bine împotriva resemnării dar dorul de a avea pe cineva aproape i se prelinge pe obraz căzând pe pământ, iar dorul nu se risipește precum lacrima, ci rămâne în lumina lui (adică în ochii lui) izbucnindu-i izvorul ce aduce liniștirea. E mai bine acum, s-a liniștit, a lăsat sacul jos (e vorba nu de sacul fizic ci de dorința de a nu mai duce păcatele la nesfârșit, o eliberare, un fel de spovedanie), iar privirea de acum ageră caută prin buzunarele focului dătător de viață amintirea vremurilor bune. Odată găsită se hrănește cu ea și astfel prinzând putere se ridica ușor pe picioarele pioșeniei, gângurind spre filosofia vieții lui.