poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3212 .



Religiozitatea europeană
eseu [ ]
despre psihologia funcției transcendente

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sydonay ]

2009-06-23  |     | 



Studiind istoria religiilor umanității mi-a reieșit destul de clar faptul că noi, europenii, nu avem, de fapt, vocație pentru religie. Asta în pofida aserțiunilor lui Etienne Gilson, fondatorul socio-biologiei, care susține că ar exista o genă responsabilă cu perpetuarea religiozității. Însă, ca să duc ideea până la capăt, propensiunea pentru religios, pentru glorificarea a ceva exterior sieși a omului, se manifestă, după cum afirmă atât Al.Surdu cât și I.Manzat, și sub alte forme decât cultul unei/unor divinități, anume sub forma cultului personalităților, inclusiv al conducătorilor politici, sub forma aservirii necondiționate față de o ideologie, etc. Trebuie totuși menționat că termenul “religie” este convențional întrebuințat de către filosofii religiilor, reliogiologi și teologi deoarece el desemnează, potrivit uzanței general-acceptate, toate doctrinele și riturile tradiționale ale populațiilor umane și care sunt consacrate unor ființe supranaturale sau unor principii personificate, toate cu excepția animismului și a șamanismului, adică a acelor comportamente anthropice care admit existența unor forțe invizibile și inaccesibile experienței umane directe și care o pot influența, însă care nu personifică aceste elemente constituente ale naturii și nici nu le circumscriu unui proces de idolatrizare sau de venerare sistematic ci doar se raportează la ele din considerente utilitare, sub forma practicilor magice și vrăjitorești. Stricto sensu, animismul, dynamismul sau șamanismul sunt variante de vrajitorie și de magie tribală și, oricum, ele nu mai definesc de multă vreme coordonatele spirituale ale europenilor. Conform lui Freud, ele corespund stadiului pre-religios sau animist al evoluției psihismului și a științei omenești.
Pentru spațiul indian și extrem-oriental termenul “religie” poate să fie folosit, însă doar prin analogie față de practicile socio-culturale care ocupă aceeași poziție în ierarhia practicilor de acest tip din societățile europene și americane. Cu alte cuvinte, ironia situației face ca tocmai cei care par să fie abilitați de natură sau/și prin tradiție către religiozitate, în sensul etimologic al termenului, ca deschidere sau dispoziție sufletească de o se orienta către transcendență, ei bine, tocmai aceia dintre noi, poate chiar datorită faptului că acestă deschidere le-a infuzat perfect mentalul colectiv, o practică atât de riguros încât ea nu mai poate să fie numită religie, ci, cel mult și pentru simplificarea discursului, formă a religiozității. Tehnic, orientalii posedă ceea ce se numește tradiție metafizică. Practic, odată cu Upanișadele și cu începurile reflecției metafizice asupra Vedelor, religia din definiția europeană a încetat să mai existe plenar. Să mai spună cineva că apendicele este o componentă inutilă, inclusiv la nivel livresc! Spun acesta deoarece Upanișadele sunt comentarii ale Vedelor. E bine de știut că șivaismul sau vișnuismul , nici cele de azi, nici cele din medievalitate sau din antichitatea târzie, nu trebuiesc să fie considerate ca fiind theiste decât la modul metaforic și alegoric. De altfel, metafora și alegoria morții și a karmei, ca unic efect sau conținut care populează universul și mintea este perfect exprimată atât în hinduism, dar, mai ales, în buddhism, și prin excelență, în buddhismul tibetan, care, în pofida multitudinii de divinități de proveniență indiană completate chiar cu elementalii animiști ai credinței autohtone Bon-po, este o doctrină esențialmente ateistă și metafizică deținând o neegalată încărcătură poetică și fiind orice altceva numai religie nu: psihologie practică, metafizică literaturizată, artă de muri și de a (nu)renaște, cosmologie intuitivă. Totuși, apelul la acest termen este necesar întrucât într-o bună parte a Asiei ne-ar fi imposibil să găsim ceva care să fie echivalentul religiei potrivit înțelesului iudeo-creștin al cuvântului. Sau, ca să nu fiu constrâns să admit că religia lipsește cu desăvârșire din inconștientul colectiv și din gândirea conștientă a umanității, ar fi, poate, recomandabil să utilizez termenul “religiozitate” cu mențiunea că acesta nu trebuie să dețină un nucleu semantic comun cu termenul “religie”. Deci, personal, sunt tentat să afirm că europenilor, ceea ce azi înseamnă mult mai mult ca spațiu geografic și ca populație totală- le lipsește vocația autentică a religiei sau, mai corect spus, a transcendenței reale, non-antropomorfe, non-sociomorfe și non-cosmomorfe. Considerații interesante despre aceste trei forme de naturalizare și de umanizare a divinității a facut N.Berdiaev în “Adevăr și revelație”. Atunci când spun, în spiritul gândirii lui C.G. Jung din “Arhetipurile și incoștientul colectiv”, că europenilor, în sensul larg al cuvântului, le lipsește dorința sau capacitatea de a-și dezvolta funcția transcendentă mă gândesc la faptul că toate sistemele de gândire sau chiar religiile cu valoare transcendentă reală au fost concepute în perimetrul asiatic. Hinduismul, indiferent de obârșia aryienilor, este un produs spiritual cu valoare metafizică, filosofică și sapiențială al unei națiuni asiatice. Chiar dacă aryienii sunt de origine central-siberiană, adică tot asiatică, și s-au stabilit inițial pe teritoriul Pakistanului de azi, faptul că începuturile istoriei lor sunt neindiene- deși dravidienii pe care i-au aryanizat nu țineau cont de granițele actuale, nu-i face mai puțin orientali, dupa cum nici nu-i privează pe indieni de paternitatea de facto a hinduismului, ca moștenire culturală națională. Buddhismul, la rândul lui, este o piesă de cultură și un instrument de auto-cunoaștere și de auto-perfecționare exclusiv indian fiind produs în spațiul asiatic de către un asiatic- nefiind neimportant faptul că buddhismul, în forma sa proprie, a fost inițiat de un singur om, anterior oricărei dezvoltări teoretice sau diseminari consecvente, chiar dacă a fost influențat atât doctrinar cât și practic de preexistența hinduismului. Iudaismul, la rândul său, este expresia religioasă, de acestă dată, a credințelor și a miturilor vechilor semiți care-și găsesc rădăcinile în proto-cultura heno-theistă a asiro-babilonienilor, evreii fiind și ei o seminție asiatică în pofida vasalității egiptene.
Cât privește religiile europene, acestea se reduc efectiv la una singură- creștinismul- iar acesta a fost influențat de iudaism al cărui impuls generator istoric și doctrinar a fost, de altfel, decisiv, pentru apariția lui. Unii chiar consideră creștinismul ca fiind un accident politic și istoric al mozaismului: atât de mare era expectanța poporului evreu în venirea lui Mesia propovăduit de prooroci și care, asemeni lui, ba chiar mai mult decât Moise, să-i călăuzească către libertatea definitivă, încât un individ marcant care altminteri ar fi rămas posterității ca un profet ceva mai excentric, a fost identificat retroactiv cu mult-așteptatul Fiu al lui Dumnezeu- deși pretenții la identificarea antumă au existat atât din partea lui cât și a adepților lui, totuși, efectul psiho-social al momentului Iisus avea să fie resimțit ulterior evenimentelor istorice care l-au situat în atenția antichității. Oricum, evreii s-au dezis catehetic și în fapt de consecințele religioase ale apariției personajului istoric Iisus neacceptând canonic natura lui divină sau teza duofizită. Astfel, efectele socio-culturale și religioase ale prezenței lui Iisus în spațiul semitic au fost asimilate de către europeni, inițial prin națiunea dominantă- Imperiul Roman- pentru ca ulterior ele să fie resimțite în întreaga Europă, inclusiv în spațiul cultural scandinav, unde forța militară și prosperitatea economică conjugate cu existența unei culturi scrise robuste, si încă a uneia cu un caracter cu precădere mitologic și heno-teist, nu s-au dovedit refractare în timp difuziunii creștinismului. Islamismul ar trebui să intre în ecuație numai în măsura în care este, ca și iudaismul și creștinismul, o religie potrivit definiției exacte a lexiconului. Însă el a fost preluat de o altă populație asiatică, fie ea una substanțial diferită de cele ale subcontinentului indian ori ale Extremului Orient, iar el se nutrește ideatic din concepțiile mozaice precreștine, și doar secundar din cele creștine înseși. Concluzia care se desprinde este aceea ca funcția transcendentă, constituțional și istoric mai slabă la europeni, a fost importată de aceștia de la asiatici, mai exact de la semiți, însă într-un moment al dezvoltării psiho-culturale în care implantul nu era realizabil într-un mod natural și organic, lipsit de efecte adverse și fără să creeze impresia de artificialitate. Oricum, se știe foarte bine că factorii politici au fost aceia care au propulsat creștinismul într-un mod decisiv în viața publică a europenilor, fapt ce nu constituie decât o altă mostră a realității istorice potrivit căreia europenii atinseseră deja un stadiu de civilizație materială suficient de elevat încât să nu mai poată dezvolta elemente de cultură eminamente spirituală de tipul religiei, adică unele lipsite de valoare de adaptare explicită. Europenii își cladiseră deja o civilizație materială solidă și, din punctul de vedere al evoluției științifice, ajunseseră la stadiul politeist, sau, în funcție de regiunea epicentrului latin sau a Eladei, la stadiul heno-teist sau monotheist propriu-zis. Ei depășiseră în bună măsură moștenirile animiste și dezvoltaseră un politeism anthropomorf și sociomorf, pentru ca în plan cosmogonico-cosmologic și, în general, științific, să-și creeze imaginea unui univers anthropocentric, însă pe temeiuri non-creștine și nereligioase, ci, mai degrabă, pe unele de ordin empiric. Spun acestea deoarece știința antichității nu fusese în măsura să le ofere un alt cadru conceptual. Criza politică a antichității târzii și a medievalității timpurii i-a determinat pe romani să recurgă la soluția creștină, cu atât mai mult cu cât europenilor le lipsea un factor coagulator așa cum apăruse în lumea arabă prin adoptarea credinței islamice.
Rene Guegnon spunea că orientalii nu au religie în sensul european al termenului, lăsând însă să se înțeleagă prin aceasta că aceștia din urmă ar avea așa ceva, fapt posibil numai dacă ignorăm descendența semitică a creștinismului sau nu îi considerăm pe evrei ca fiind cu adevărat orientali. De asemenea, filosoful și ezoteristul francez lega existența sau absența predispoziției marilor grupuri de oameni- popoare, triburi, rase- față de religie de temperament. Orientalii fiind introvertiți, după cum o constată și Jung, sunt mai înclinați către tradiții de tip metafizic centrate pe obiectivul individual al optimizării vieții și, eventual, al suprimării oricărui disconfort sau oricărei suferințe posibile. Cele patru adevăruri nobile(care includ și tapas-ul- asceza sau sadhana- eforturile mistico-ascetice) din buddhism, yoga și teoria lui atman-brahman- din hinduism- nu constituie decât metodologii de adaptare duse până la extrem cu consecințe psihologice, soteriologice și concluzii cosmologice, ontologice, epistemologice foarte pertinente. Occidentalii, în schimb, fiind extravertiți sunt condiționați structural către practici adaptative îndreptate către exterior, și nu către interior, spre auto-cunoaștere. În momentul în care șamanismul, magia și vrăjitoria le-au părut vetuste și inutile au glisat, pe linie spirituală, către politeism, iar pe linie materială- către edificarea unor civilizații competitive, capabile să asimileze și să domine alte civilizații. Prin urmare, s-ar putea, eventual, asuma ideea că europenii au adoptat creștinismul incidental și conjunctural. Chiar dacă tranziția de la politeism la monotheism se prefigura deja în multe dintre zonele Europei mediteraneene prin apariția heno-teismului sau a unor culturi monoteiste locale, acest proces a fost accelerat și uniformizat de criza politică cu care se confrunta, la sfarșitul antichității, singura civilizație puternică a Europei, Imperiul Roman, civilizație care conținea și glorioasa civilizație elenă. E de presupus ca posibilul zeu unic al europenității să nu fi avut caracterul transcendent al lui Yahweh, și ca, în general, întreaga doctrină monoteistă europeană- sau romană- sa fi fost privată de subtilitățile argumentative de tip filosofic, teologic sau moral sub care aceasta avea să fie înfățișată ca urmare a adoptării divinității unice iudaice. Am motive să cred că divinitatea unică sau dominantă a spațiului european sau roman și-ar fi păstrat caracterul anthropomorf, iar europenii, în linii mari, și-ar fi conservat cosmopolitismul religios, adică ar fi perpetuat cutuma greco-romană de integrare a pantheonurilor națiunilor mai mici în pantheonul civilizației dominante. Altfel spus, divinitățile ar fi rămas pentru ei niște oglindiri anatopice a lor înșile, constituind modalități de manipulare socială, furnizându-le pretexte pentru activități ludice și, într-o măsură scăzândă, pentru activități de control magic a naturii.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!